Stânca a rugat o piatră
Să-i aducă-n palme apă
Și un smoc de iarbă verde
Ce de sus abia se vede.
Fruntea s-a oprit să-și ude
La izvorul ce ascunde
Ziua luna adormită,
Noaptea umbra obosită.
Și simțea cum îi pătrunde’n
Oase valurile crude,
Dar, pe cât de însetată,
Tot ieșea la mal uscată.
Apoi cea mai ‘naltă iarbă
Începu s-o smulgă toată,
Mâinile cu orice fir
Se opreau în rădăcini.
Picături căzând din plete
Alergau pe fruntea veche,
Sub priviri de stâncă albă
Înverzea sub brad o piatră!
... în versuri ... 