Mă liniștește ca o scuză,
Îngălbenind, copacul de păreri,
Doar tu pe el ești cea mai verde frunză,
O toamnă ancorată-n primăveri.
Culoarea mea târzie nu te-atinge,
Înmugurești în orice anotimp.
Fii primăvara mea și-atunci când ninge.
Mă scutur zilnic și mă schimb.
Timpul?
Vrei să spui că te cunoaște?
Cu mult mai înainte de-a te naște
Te-a uitat.
Așa e el, cam ocupat.
Și-apoi, cu tine ce-ar avea bătrânul?
Cu iarba verde poți s-asemeni fânul?
Compari privirea cu oglinda?
Oprești bătaia inimiii cu pilda?
Instrucțiuni de folosire n-are sfatul
Și zboru-i mai curat ca alergatul.
Viitorul?
Prezenturi mici ce dau din coadă
Să-ți execute orișice comandă.
Sunt pentru alții anii o povară.
Cât cântărește continua ta vară?
Să știi, mai verde-i urma decât drumul,
Sărutul va învinge pumnul.
Doar cel care-a îmbătrânit
Își schimbă marea pe nisip.
Tu, însă, ai atâta mare în privire
Și-atâta omenesc în nemurire …
Vreau să fiu robul farmecelor tale,
Albină adormită pe petale.
La nesfârșit să-mi curgi prin vene,
Cascada mea de puf și pene.
De plângi, așa e omul, mai și plânge,
Iar neputința aripile-ți strânge,
Îmbrățișarea mea va sta de strajă
Ca nicio lacrimă să-ți ia din vrajă.
Și cât voi sta pe metereze
Nici timpul n-ar putea să te curteze!
Amintirea ta îmi dă târcoale,
Aș fi putut la tine-n poale
Să rătăcesc la nesfârșit
De palma ta înmugurit.
Dar nu mă mai trezești din vise
Plimbându-te în poeziii nescrise.
De amintirea ta mi-e bine și mi-e rău,
Nu pot să mai ghicesc pe alta-n locul tău.
Te văd atât de rar și mi se pare
Că aș atinge orice depărtare,
Aș face din uitare crez
De amintirea ta să nu mă depărtez.
Sunt condamnatul fără de celulă
Păstrând icoane în privirea nesătulă.
Mă dor genunchii, sunt din ce în ce mai greu.
Tu necredință, eu ateu.
Eu pe apă, tu pe munte,
Încercăm să facem punte
Înnodând privirile flămând.
Strâng un capăt între maluri
Și mă-ndrept dorind spre dealuri
Să te întâlnesc căzând.
Ancora de nori ne poartă
Prin curenții fără hartă
Cerul și pământul amețind.
Pe sub valuri, despletită,
Cauți urma-mi risipită.
Căzători și zburători dorind.
E dimineață. Ceață și răcoare.
Același vis ”Nu mă trezi”
E prea adâncă roua din picioare.
Salvează-mă, te rog, în poezii.
Pe la amiezi, găsește-mă-ntre umbre
Tăind nebun cu degetele raze,
Tăcerea imnurilor mele sumbre …
Usucă-mă, te rog, în oaze.
De suspiciunile apusului și frica
De-a nu te mai vedea nicicând,
Îți jur că n-o să mai visez nimica.
Așteaptă-mă, te rog, în gând.
E noapte. Prea târziu sau prea devreme.
Pe marginea privirii poezind,
Apar sătule vise ”Nu te teme”
Flămânzește-mă, te rog, iubind!
Stau lângă o urmă și aștept să vină
Pașii tăi din ceruri sau de sub pământ
Nu vreau întuneric, nu vreau nici lumină,
Zorii m-or apune zile repetând.
Îmi destramă anii fiece cărare
Cum nisip se face piatra peste timp,
Răscolesc pustiul dintr-o răsuflare,
Ancore-n derivă după mine plimb.
Mai aștept, iubito, semne de-mpăcare,
O scrisoare-n care să nu scrii nimic.
E răspuns tăcerea, e și întrebare;
Va vedea furtuna focul nostru mic?
Prin căzute stele caut nemurirea
Împărțind în două orișice cuvânt.
Învelește noaptea toată amintirea,
Urma ta din ceruri sau de sub pământ.
E un joc “De-a întrebatul”
Care nu se mai sfârșește:
– E femeia?
– E bărbatul?
– O iubesc?
– Mă mai iubește?
Și se scurg așa în minte,
Mulțumindu-se cu frica,
Vieți ce nu au fost trăite.
– Nu mă mai întrebi nimica?
... în versuri ... 