… în versuri …

O să chem în noapte
Virgula din şoapte
Alungând vibraţii
Dincolo de spaţii.

Gândul meu departe
Sunete desparte,
Gratia în palmă
Rugineşte calmă.

Aruncat în fraze,
Răstignit în raze,
Un regret cu nume
Îngropat în urme.

Luna-mi este ţinta,
Îmi arunc fiinţa,
Vocea îmi dispare,
Umbră sunt pe Soare!

E o simplă armonie,
Culori în tâmple, pe hârtie,
Diferă doar cunturul lor,
Impuls de gene bicolor.

Cuvintele sunt aventuri,
Copiii șoaptelor, picturi.
În nemișcarea numai fapte
Stă albul negrului – o carte.

Se trezi atât de brusc
Încât visul de sus
Nici nu reuși s-o coboare.
În plus
Îi văzu și fața.
“Cine ești?”
Să-l întrebe-ar fi vrut,
Dar dispăru ca o fantomă
Înăuntrul ei …
Buzele reci
Se făcuseră una.
Seci
Oasele luau forme ciudate …
Își simțea corpul lăsat în urmă, departe;
Se miră,
“Am ochii închiși, prin ai cui mă privesc?”
Din înălțimea urmei își urmărea Înlemnirea,
Din adâncul brumei colora norii cu Amintirea …
Acum dansa în jurul lunii
Scuturând-o de praful lumii,
În altă clipă cuprindea stelele
Încâlcindu-le penele …

Doar ochii îi trădau zâmbetul.
În rest liniște, liniște de vis …

Atâta ştiu, în linişte să cânt.
În bezna buzelor uitate
Tăcerile sunt mai curate.
Atâta ştiu, în linişte să cânt!

Atâta ştiu, în nepăreri să cred.
Părerea bună, rea – m-apleacă
Şi înzestrat ajung în groapă.
Atâta ştiu, în nepăreri să cred!

Atâta ştiu, în urmă să rămân.
La ce-ar mai folosi avântul
De n-am în faţă inima chemându-l?
Atâta ştiu, în urmă să rămân!

Atâta ştiu, în sete să petrec.
E roua dulce şi amară
Izvorul meu din călimară.
Atâta ştiu, în sete să petrec!

Atâta ştiu, să fiu şi să nu fiu.
De mă îngrop în mantie de ceară
Lumina înauntru-o să mă doară.
Să fiu şi să nu fiu, atâta ştiu!

A venit Crăciunul
Liniștind păreri,
Scade-n suflet drumul,
Iarna-n primăveri.

Blând, ca ochii mamei
Pruncii adormindu-și,
Pâinea, glasul poamei
E Mesia însuși!

Remușcat amarul,
Nepăscută calea,
Regăsit altarul;
Neiubită jalea.

Multe ceruri strică!
Strânge-n palme unul!
Inima îți strigă:
A venit Crăciunul!

Mă tem să stau, mă tem să merg
Să nu îngrop cărarea,
Dar, creşte-n umeri muntele întreg
Iar în privire marea.

Mă lupt în cel mai neted anotimp
Dar m-au lăsat ostaşii,
Un zâmbet mi-a rămas în pumni şi simt
Cum lunecă toţi laşii!

Un pas mai strâmb, ce tremură lovit
Şi nu mai vrea să creadă
De-atâta rugăciune gârbovit
În pleavă se dezmiardă.

Un ultim pas m-aruncă-n sus şi zbor.
Oare de ce şi unde?
“De sus vezi urmele şi drumu-i mai uşor!”
Cărarea îmi răspunde.

Ce tainic cade lumina
Cuvântului de vizavi,
În noapte îşi caută cina
Mă-ntreb oare ce va servi?

O virgulă coaptă prea bine,
Antetul pe gânduri încins,
Trei puncte de ieri pentru mâine
Sau poate o voce-n cuprins?

O floare de mătrăgună
Pe lună
Cuprinde tot universul
Şi versul
Când sună
Toracic neînţelesul.

Citeşte răvaşe uitate
În carte,
Desface tăcută mărgele
Din stele.
Departe
Trandafirul se face inele.

În ultima răsuflare
Ce doare
A şters tot ce-a spus şi n-a spus
Îndeajuns …
Spre soare
Prin lună priveşte o floare.

Un gând tot aştept să apară,
I-am scris pe iarbă o vară;
Răspunsul – o frunză pe faţă
În fiece dimineaţă.

Păcat, vor rămâne la mine!
N-o să-nţeleagă oricine
Cum salba din frunze pe-o aţă
Mă chinuie şi mă răsfaţă!

Sau poate e doar un capriciu
Ce vrea să ajungă un viciu?
Exact cum o notă falsată
E artă când e strigată!

Aştept cu viteza minciunii
Din orice parte a lumii
Să-mi scrie pe zale-un tomnatic
Gând, învelit în jăratic!

Am încetat să mă mai mint demult,
Dar, sunt la fel, la fel de mut,
Şi nu-mi ajunge tremurul din buze
Să strig, ci doar să scutur frunze.

Şi nu-mi mai trebuie, te rog, ocară
Nici sfaturi care-o dau în bară
De scoţi văzduhul, măduva din mine
Ecou mă fac, ce negreşit revine.

Nu merg în sus şi nici în jos nu merg
Mă ţin în toate cuiele întreg,
Doar când adorm îmi suflă-n aripi
Un zâmbet tras prin comentarii.

Şi se dilată totu-n dimineţile de vară,
Iar visele îşi scot câte-un picior afară,
Cu greu topesc din îndoieli gheţarul
Şi strâng de gâtul inimii fularul.

Mai trece câte-un pui de nu ştiu ce iluzii,
Din zgomot lasă cana plină de confuzii
Şi beau până prin fundul lat al cănii
Văd algele uscate de pe faţa mării.

În ochii treji închid străvechiul urlet,
Ascund şi leg picioarele în tunet,
Cuprind în pumni un nod uitat sub piele;
Dacă nu strig tot ce adun va piere!