Mai stai!
Te rog să nu mai pleci!
Chiar dacă vorbele-mi sunt reci
Am inima vulcan,
Prin magmă joacă oasele cancan.
Am înghiţit toţi cactuşii atingerilor tale
Şi fluturi îmi mănâncă din mâncare.
Plămânii – beci cu tobogan
Şi stoc imens de respiraţii la borcan.
Iar porii – plăci tectonice
Cu răbufniri laconice.
În păr fiorul s-a oprit
Şi-îngheaţă ce nu s-a topit.
Ce mi-ai făcut?! Mai bine pleci!
Minciună eşti
Ce s-a fardat cu adevărul!
De ce ne stă în gât şi astăzi mărul?
E sub perete
Umbra dreaptă cu regrete,
Pe umeri are praful tău înalt …
De ce să fugi? Sub umbră e atât cald!
Nu, nu! Auzi? Să nu legi mături de cozile de cai!
Va şterge umbra locul unde-ar trebui să stai!
Ah, da! Ultimii tăi şapte ani de-acasă!
Eşti prea prost crezând că poţi să prinzi cu ei ceva în plasă!
Îţi tremură şi ochiul stâng,
Ar vrea să râdă, dar mâinile fără motive plâng …
Poate cândva sevrajul rarelor idei
Vor înopta un gând mai rotofei!
Şi-atunci va sparge geamul raza …
E sub perete
Umbra şi amiaza!
Suntem doi melci neîncrezuţi,
Din ce în ce tot mai tăcuţi
Ce fără grabă
Alunecă spre-acelaşi vârf de iarbă.
Cum din infinita verde mare
S-alegi, aşa, la întâmplare
Acelaşi fir?!
Nici nu mă mir
Că nu se-ndoaie
Lovit de picăturile de ploaie.
Şi dacă-atunci când te-oi atinge
Neîncrezuţi ne vom respinge
Şi vom cădea retraşi în grabă
La rădăcina firului de iarbă,
Nu am să fug,
Pe spate obosită-am să te urc
Prin ploaia vorbelor ce nu le-am spus,
Voi alerga spre vârful ierbii, sus,
Să te sărut
Mai încrezut!
“Eu iubesc Moldova!”
Это ж ведь так клёво
Знать лишь 3 слова молдавских,
Триколор топтать из свастик.
Молдаванин вечно занят
Подороже продать память.
Пусть весь мир узнает снова
“Русские любеск Молдова!”
“Ne naştem din ţărnă”,
Cădea repetând
Un bulgăr cu fruntea-n pământ.
Spunea: “Să n-ai teamă
Atunci când te cheamă.
Un bulgăr tot bulgăr rămâne
Şi cât n-ar sări se întoarce fărâme,
Şi cât n-ar cădea …
Dar, cât crezi că poate să cadă
Un bulgăr oprit să nu facă roadă?
E ca un îndemn
Spre capacul de lemn …
O să plouă, aşteaptă să vezi,
Iarbă vei fi doar cât poţi să crezi.
Apoi iarăşi bulgăr te strângi ca să sari,
Apoi nu mai cazi şi dispari …”
Asta îmi spuse
Şi chiar dispăruse.
Doar riduri din frunte săpate-n pământ,
E tot ce-a lăsat un bulgăr căzând …
De-ar fi gândurile frunze
Copacii mi-ar fi curcubee,
Rădăcini mi-ar creşte din buze
Gonind pe Calea Lactee
De mi-ar fi mâinile nouri
Le-aş frământa cu cer si pământ,
Să plouă cu ele în goluri,
E tot ce pot face râzând.
De mi-ar fi cântecul aer
L-aş sădi-n fiecare plămân,
Lumină să crescă pe-un taler,
Pe altul tăcut să rămân.
Dar cine sunt eu?
Un Tezeu?
Minotaur cu pânzele albe?
O undă de frig în venele calde?
Necitit labirint, o alee
Crezând că e Calea Lactee?
Sunt gândul născut dintr-o frunză plouată,
Un nour cântând cum n-a cântat niciodată …
Mai simţi?
Foarte bine, mai eşti încă viu!
Spune-mi, ai preferinţe pentru sicriu?
Nu? Mai vrei să trăieşti?
Asta e culmea, abia de vorbeşti!
Of, iarăşi povestea cu lupul din suflet:
” … am colţii albind şi tunete-n urlet …”
Ţi-aş da o oglindă să vezi ce-a rămas:
O umbră-n luceferi şi frică în glas,
Bătrânul tău steag
Acum ţi-e toiag
Şi-l pupă scleroşii
Pe urmele roşii …
Tot ce îţi propun e să mori şi să taci,
Dar văd că nici asta nu mai poţi să faci.
Eu n-am preferinţe: eşti mort sau eşti viu,
M-aşez lângă tine murdară-n sicriu …
Păcat, n-am ştiut să-i vorbesc înainte …
Cuvântul n-a fost niciodată cuminte!
Sunt lupul din suflet, asta mi-e sentinţa,
O pradă-n sicriu, cuprinzând conştiinţa!
... în versuri ... 