… în versuri …

Noapte, iartă-mi felinarul,
S-a aprins întâmplător.
Căutam prin ace carul
Dorului rătăcitor.

Tu, din întuneric, poate,
Pază-mi ești în orice zi,
Eu, din umbra fără moarte,
Eu, pe cine aș păzi?

Vreau să fiu ca zodierul,
Cavaler extrastelar,
Să păzesc de pietre cerul
Pe-un pământ imaginar.

În lumina foarte slabă,
Mâinile îmi cad necoapte,
Am îmbrațișarea oarbă.
Iartă-mi felinarul, noapte!

S-a născut aşa cum ploaia lasă dintr-odată cerul,
Ca un fulger peste umbre ce dezvăluie misterul,
Scuturată de ecouri, păsări zboară din pădure
Şi roiesc în jurul ierbii învechită de secure!

A trăit mai mult în vise unde reuşea de toate;
Se-arunca din vârful stelei în incendii însetate,
Supunea în braţe luna arătându-i universul,
Îşi prindea în păr comete pieptănându-şi-le sensul.

Ca un lup ieşit din omul ce-l ţinea în pielea oii.
Ce-ţi mai trebuie căruţa care nu-şi mai rabdă boii?
Dar se stinse dintr-o dată … Fulgerul i-a scos din gheare
Partiturile visării pe atomice gheţare.

O chema Țărână și putea să zboare,
Dar s-a lăsat călcată-n picioare.
Aliată în mii de războaie,
Decorată cu pacea de paie,
Dorită, furată, cuprinsă, trădată,
De falși pețitori înnorată,
Plimbată prin tribunale
Și prefacute spitale:
Ba că-i prea rece, ba că-i fierbinte,
Neprețuită de cel care-o vinde.
A tuturor și-a nimănui!
Voia să se plângă, dar nu avea cui.
O săruta doar genunchiul ce moare
Dinăuntru strigându-i: “Iertare!”.

Încă mai poate să zboare,
Dar plânge tăcută izvoare …

E o zână fără forme
Din povestea fără nume
Scrisă de-un poet pe ciorne
Şi lăsată-n vârful lunii.

S-a-ntâmplat ceva, căci, iată,
Nu mai plânge toamna frunze,
De la vara care-o ceartă
Înverzită-şi cere scuze!

Ea, fricoasă ca un mugur
Tremurând în primăvară,
În copacii ce se scutur,
S-a urcat şi nu coboară.

Nu raspunde nici când cheamă
Iarba stofa ruginie,
Nici când aripi fără teamă
Din înalturi o adie.

Are buzele răscoapte,
Sânii plini de roadă multă,
Tot mai goală pare-n noapte,
Ziua e tot mai adultă!

Şi timidă, admirată
Ca fecioara de-al său mire,
Va cuprinde lumea toată
Şi va coborî-n privire!

Alunec în taina tăcerii,
Mă simt prizonierul uitat,
În stropii magici ai verii,
Abia de mai văd cum să scap.

Dar plouă şi lumea-i mai calmă
Te udă săgeţile moi
Şi văd cum se-ascunde în palmă
Umbrela de tine, de noi.

Să fim serioşi, e o ploaie!
Atâtea-au mai fost pân’ acum.
Dorința îmi curge şiroaie
Prin calmul acesta nebun.

Aş vrea să-ţi mai spun de plăcere
Abia îndrăznesc să respir
Când ploaia reflectă-n cădere
Ce nu reușesc să admir.

Noi stăm, ascultăm necuvântul,
Ploaia cea rece şi caldă;
Mă strânge în braţe pământul,
Iarba îmi creşte sub talpă.

Să las furtuna să treacă,
Să sper c-am să fiu mai curat?
De ploaie mi-e sete şi iată
Ea te iubeşte – eu tac!

Faci
o vioară din scânduri,
Taci
călătoare prin rânduri.
Ai
o intrare aparte,
Sai
îngrădirile toate.
Mergi
nu conteaza spre cine,
Cerci
vântul dacă te ţine.
Nu-s
talpa ta din cărare,
Sus
voi cădea-n depărtare.

Fug
mai departe de patimi,
Crud
peste margini mă clatini.
Slab
ca o rugă e pulsul,
Cad
măsurându-mi nespusul.
Rar
îţi şoptesc că e simplu,
Par
jucătorul-arbitru,
Nu
tâmpla-i cea care doare,
Tu
nu mai ştiu dintre care!

Plec
ramuri ude-n jăratec,
Trec
foarte primăvăratec!

Toamna vine pe rând
Adunând zile-ntregi de pe ape,
Toate-s bune de când
Vorbele se ascund după fapte.

Rătăcitele minți
Inșirate-s în drum la vedere,
Mușcă pumnii din sfinți,
Sfinții mușcă din pumni de durere.

Un prieten călău
Îți va face pe plac după moarte
Și-ți va spune: “Doar eu
Plânsu-ți-am reușitele toate …”.

Când pe lutul crăpat
Iarba-ți cade în poduri de sete,
Să rămâi dezlegat
Chiar de toate îți fură din plete.

Și să nu plângi, te rog,
Când cararea se-mparte-n mai multe,
Dacă toamna în loc
Îți va coase din ele un munte!

Stânca a rugat o piatră
Să-i aducă-n palme apă
Și un smoc de iarbă verde
Ce de sus abia se vede.

Fruntea s-a oprit să-și ude
La izvorul ce ascunde
Ziua luna adormită,
Noaptea umbra obosită.

Și simțea cum îi pătrunde’n
Oase valurile crude,
Dar, pe cât de însetată,
Tot ieșea la mal uscată.

Apoi cea mai ‘naltă iarbă
Începu s-o smulgă toată,
Mâinile cu orice fir
Se opreau în rădăcini.

Picături căzând din plete
Alergau pe fruntea veche,
Sub priviri de stâncă albă
Înverzea sub brad o piatră!

Tăcută prin geam mă priveşte ninsoarea
Şi fiece fulg mă cheamă afară
Parc-ar fi prima oară!

E ploaia mai veche năpădită de floare
Nu are putere să curgă şiroaie
Bătrână, albită ploaie!

Topită în mine pătrunde, mă udă
Pe frunte, pe gene, pe buze pereche
Şopteşte dansând ceva la ureche:
“Sunt albă, dar tot Paparudă!”

Geamul pe zi ce trece e tot mai decolorat,
parcă cineva l-ar spăla pe-ascuns, pe dinafară.
Sau poate l-au deocheat privirile
atât de multe în ultima vreme ?

Au început să mă întristeze frunzele …
De căderea lor ma tem.
Mi-e teamă de copacii goi,
ca şi cum s-ar dezbrăca pe timpul acesta rece să facă baie,
o baie de zăpadă.

Mai ieri băteau în geam ritmurile toamnei,
astăzi acoperă gleznele copacilor;
ce păcat, ce păcat că frunzele mor exact când începe toamna.

Şi geamul ăsta afurisit …
O să-l spăl şi pe dinăuntru
până la primăvară, până la cea mai apropiată primăvară !