Mi-a reproșat: “Tu n-ai iubit
Nemărginit!
N-ai inimă
Căci n-ai simțit-o niciodată
Minimă!
Și nici nu te-ai rugat să bată
În zâmbete și lacrimi laolaltă.
Tu n-ai înmugurit din fluturi,
Nu te-ai lepădat de scuturi.
Mândrie
E tot ce naști în poezie
Și tot ce pari e numai coajă
Bine tăvălită-n vrajă!
Iar, eu, ha ha, credeam că sunt
Pierdută sigur în absurd.
Le-aveam pe toate aranjate,
Poveste amintită într-o carte.
Oricine îmi putea citi
În calendar când voi zâmbi
Și-apoi să fie
Copii, nepoți, gospodărie …
Eu știu!
Acum eu știu ce-nseamnă soartă,
Aproape vie și aproape moartă
Când dintr-odată o privire
Îți șterge tot din amintire!
Un pas, doi pași, o sărutare …
Știi, iubirea nu te doare!
Apoi un tunet,
Îndoieli, un urlet,
Trecutul răstignit în suflet.
Ah, dulce mă înghimpă pașii
Ce zboară dincolo de aștri!
Și-apoi să fie,
Am pus o altă temelie …
Iar tu rămâi o poezie,
Entuziastul fără fapte
Cu bâlbâieli nereparate …”
Am râs și eu văzând-o clară
Și m-am întors … A câta oară
Se-așează vulturi
Pe rămășițele de fluturi.
... în versuri ... 