… în versuri …

Am fost așa cum mi-a plăcut,
Un fel de pat neașternut
În care zilele se-mbină …
Umbrește-mă, nu vreau lumină.

Miracole ce nu există
În lumea de afară tristă,
Ființă tu, eu neființă,
Dorește-mă când ai dorință.

E cerul care bate miezul vieții
Planetele ciocnindu-se rebel.
Așteaptă-mă la începutul ceții
Sau nu mă aștepta defel.

Dar m-am oprit între ecouri,
Un tunet suspendat pe veci,
Plămânii mei sunt plini de nouri.
Topește-mă, am ochii reci.

Drumul care crește iarbă
Îți zâmbește când te pierzi
Și cu pasul fără grabă
Cazi în brațele lui verzi.

Drum căzut și el din ceruri
Pe când mai putea zbura,
Poți să-l calci în mii de feluri,
El pe tine, însă, ba!

”A căzut. Și ce-i cu asta?
Sunt atâtea care cad.
Știi, când nu mai mergi, năpasta
Leagă aripa de pat.”

Oare drumurile noastre
Negăsindu-ne sub tălpi,
Vor crea din iarbă oaste
Înarmată doar cu lămpi?

– Bună seara.
Te-am căutat peste tot,
La rădăcina cuvântului ”pot”,
În ochi singuratici, în flori aruncate,
Deprinderi păgâne, tăcerea din carte,
Am fost cerșetor, împărat și ateu,
Și diavol am fost, am fost Dumnezeu.
Înviam și muream în orice secundă,
Strigam către lună să nu te ascundă.
Cu sângele fiert intram în morminte
Iubind și urând păcatele sfinte.
Și râuri am curs să te caut în mare,
În brațe străine, pe sub picioare.
Răscoleam poezii și lacrimi furate,
Arse scrisori, adrese uitate.
În frunze căzând și-n mărul din vierme,
Dorințe nebune, tăcute blesteme.
Prin curcubeie ce spintecă norii,
În toamne când nu le mai pleacă cocorii.
În fire albite de nopți prea puține …
Dar te-am găsit adormită în mine!
– Bună seara.

”- Vrea!
– Ce anume?
– Nu spune,
Dar noaptea are privirea de lună.
– Atât de nebună?”

Dragii mei, da, sunt nebun
Fără sfoară și săpun.
Sunt, mai bine spus, curat
Chiar de ochii mi-am pătat.

Nu mai căutați embleme
De curaj printre izmene,
Voi, ce numărați simboluri
Comparând savante goluri.

Nu ați renunțat la frică
Când era atât de mică.
Și acum la orice masă
Stați cu ea flămânzi în casă.

Judecați judecătorii!
Acuzați acuzatorii!
Hoți ce nu iubesc hoția!
Soți care-au greșit soția!

Ce știți voi să faceți rău?
Să-l iubiți pe Dumnezeu.
Ce știți voi să faceți bine?
Ah, la naiba, mi-e rușine.

Sunteți șerpi ce pielea-și schimbă
Miere adunând sub limbă,
Doi căței ce se miros
Mârâind politicos.

”Să-ți iubești dușmanul” spune
Cartea facerii de lume.
Dar, nu pot, prea multe șuturi
Pentru-o mână de săruturi.

Să v-arăt prin geamul nopții
Unde-s zarurile sorții?
Să vă spun de ce prostia
E mai rea ca nebunia?

Nu!
Legați-mă la spate.
Lună, sunt nebun!
E noapte.

O urmă de venă
Sub pernă,
Talpa strigătului meu din vis
În care mi te-am promis.
Binecuvatare eternă
E groapa din pernă,
Ecografie prin vid
Cu sunet avid.
Doar buze de ceară
Topite sub gheară
Mai stăruie-n șoaptele nopții
Să treacă prin zâmbetul morții,
Dar și acolo-s cuvinte
Nici păcătoase, nici sfinte.
Crezi că apar licuricii
Între calități și vicii?
Dimineța e scânteia
Ce va alunga femeia!

Dar e seară, iubito,
E seară de-aseară …

Mă liniștește ca o scuză,
Îngălbenind, copacul de păreri,
Doar tu pe el ești cea mai verde frunză,
O toamnă ancorată-n primăveri.

Culoarea mea târzie nu te-atinge,
Înmugurești în orice anotimp.
Fii primăvara mea și-atunci când ninge.
Mă scutur zilnic și mă schimb.

E dimineață. Ceață și răcoare.
Același vis ”Nu mă trezi”
E prea adâncă roua din picioare.
Salvează-mă, te rog, în poezii.

Pe la amiezi, găsește-mă-ntre umbre
Tăind nebun cu degetele raze,
Tăcerea imnurilor mele sumbre …
Usucă-mă, te rog, în oaze.

De suspiciunile apusului și frica
De-a nu te mai vedea nicicând,
Îți jur că n-o să mai visez nimica.
Așteaptă-mă, te rog, în gând.

E noapte. Prea târziu sau prea devreme.
Pe marginea privirii poezind,
Apar sătule vise ”Nu te teme”
Flămânzește-mă, te rog, iubind!