Archive for January, 2014

Pian

Posted: January 27, 2014 in Aberatiuni mondene

Îmi curg clapele prin vene,
Albe și negre.
Sunt un pian
Subteran.
Patru scânduri
Rezonează în gânduri,
Preludiu grăbit în tăcerea eternă,
O pană zburând infinită prin pernă.
Sunt surd, din păcate,
Te rog, să mă ierți,
Strigându-mă-n noapte
Poți să mă pierzi.
N-aud nici liniștea, nu mi-e cunoscută,
Șoptește-mi din clape dorința ta mută.

Alb ca un val etajat liniar,
Vântul mă poartă ca pe-un ziar,
Negru mă-mpiedic … Sunt prea diafan
Sunând subteran.

Advertisements

Viscolește-mă

Posted: January 25, 2014 in Sortimentale

E-atâta căldură! E iadul în mine?
De-ar ști Dumnezeu aș muri de rușine!

Mi-aș smulge inima pe loc,
Care nu bate ci suflă în foc.
Aș arunca-o-n zăpadă,
(Dorul să nu mă vadă)
Să-și verse cerneala fierbinte
Cu care mi-a scris toți pereții din minte.

A scris ce a vrut,
A scris ce-a durut …
Șoapte în valuri imense de apă,
Tomnatice păsări ce nu mai pleacă,
O păpădie din plumb înflorită,
Pe ea o albină din ceară topită.
O mână-ncordată ce-n slăvi se ridică,
O alta ce-și cată perechea de frică.
În mijloc firul de păr care simte
Că-și va duce albeața-n morminte.
O cruce pe-o carte, cavaler pe un cal
Și-o ură șoptindu-i oriental.
O barcă împinsă la suicid
Tăindu-și ancora ce-a iubit-o perfid!
Un capăt de ață ascunzându-se-n ghem,
O săgeată înfiptă în steaua de lemn.
O urmă în aer de-atâtea priviri,
Arse scrisori de cititele firi.
Apoi se oprea
Și nu mai scria …

Din acest labirint care arde,
(Animal în capcană ce membrele-și roade)
Ți-am scris un poem în imagini
Cu urme de nebunie pe margini.
Poate-ți dai seama și tu de dorința
Cu care te rog să-mi îngheți neființa.

Să mă ningi cu toate cele,
Să mi te strecori sub piele,
Să  mă înflorească gerul;
Un ghețar să-mi fie cerul!
Și apoi, fără durere,
Viscolește-mă-n tăcere …

(Ca s-ajung la poruncile sfinte
Voi șterge cu tine pereții din minte!)

Nu ești singur

Posted: January 15, 2014 in Aberatiuni mondene

Nu se poate să fii singur,
Un ecou rătăcitor,
Urma pasului nesigur
De mai ai un ultim dor.

Poți să-ți faci aripi din gene
Și să zbori ca un nebun
Împăcându-ți-se-n vene
Zeus, Hades și Neptun.

Din genunchi de-ți crește iarbă
Și din aripi rădăcini,
Nu te speria, mai rabdă,
Zborul tău n-are pricini.

Să îți lași în urmă totul,
Pierde-ți ultimul atu.
Ce-ți mai trebuie norocul
Când norocul ești chiar tu?

Nu se poate să ai parte
Doar de pomi neroditori,
Chiar și litera din carte
Crește și alungă nori.

Nu-ți mai irosi lucirea
Ochilor cu nopți pustii.
Vara buzelor, privirea,
Te păstrează printre vii.

Vrei să-ți împletești din riduri
Casă și să-i pui zăvor?
Nu se poate să fii singur
Când ești parte-a unui dor!

Îmi ești atât …

Posted: January 8, 2014 in Cu cine?

Îmi ești atât de ieri,
Uitate primăveri,
În brațe mă-nflorești.
Atât de ieri îmi ești!

Îmi ești atât azi,
În vara ta mă cazi,
La sânul tău mă crești.
Atât de azi îmi ești!

Îmi ești atât de mâine,
O toamnă din țărâne,
În ochii mei rodești.
Atât de mâine-mi ești!

Îmi ești atât de dragă,
Tu, partea mea întreagă
Ce mintea mi-o golești!
Atât de dragă-mi ești!

Îmi ești atât de caldă,
Tu, iarna mea înaltă,
Cutremurul plăpând.
Îmi ești atât de gând!

Îmi ești atât de-atât …

Ego sum qui sum

Posted: January 7, 2014 in Aberatiuni mondene

Mari sunt micile concesii
Oferite întru totul
Celor care fac impresii
Sprijinind în coate botul.

Nu contează dacă mâine
Vei trăi mai bine, poate,
Dacă astăzi ca un câine
Execuți comenzi frapante.

Nu e greu să crești în minte
Drame cu sfârșit bizar
Și apoi ca un părinte
Să te cerți că n-ai habar.

Ești aprins și faci dreptate
Pentru ochii ce-i iubești,
Aruncând păreri ingrate
Celor ce cred în povești.

Pentru stările umbrite
De un gând mai mitocan,
Îți lipești de piept cuminte
Nicovală și ciocan.

Te visezi iar printre meșteri
Și îți faci castel din paie
Milogind o mână-n peșteri
Când te-ascunzi de-atâta ploaie!

Cui va face bine spusul
În timpanele uitate
Când nu cauți nici răspunsul
Întrebând de tot și toate?

Ești așa cum ești și punctum!
Si vis pacem, para bellum!