Îmi vei citi cândva o poezie
În care visele învie
Și înfloresc mereu izvoare,
Și te iubesc, și nu mă doare …
De unde vei zbura îndată
Pe ușa nopții descuiată
Îmi vei șopti în palmă trecătoare
“Și te iubesc, și nu mă doare …”
Tot prinde poezie rădăcina
De când în mâna ta mi-e mâna
Și nu trăiește ce nu moare,
Și ne iubim, și nu ne doare …
Știi că tot ce n-am spus
Cade ca ploaia de sus.
Și-atunci mă strângi în brațe și fugi
Spre vara ochilor tăi.
Ce dor mi-a fost de ei!
Știi că pasul trecut
Drumul ni l-a pierdut.
Și-atunci mă strângi în brațe și fugi
Spre iarba sânilor tăi.
Ce dor mi-a fost de ei!
Știi că visul de ieri
E plin de alte păreri.
Te culc în brațele mele și fug
Spre vara sânilor tăi.
Ce dor mi-a fost de ei!
Închizi ochii și zbori
Prin atâtea culori.
În urma ta rămân
Șoapte fără stăpân
Spre nori
Prin atâtea culori
În urma ta rămân
Gânduri fără stăpân!
Știi că …
Baba ardea da’ țara se pieptăna! (5 stele). Eram într-o discotecă când brusc se apropie de mine o chestie indisponibilă. Semăna cu o posibilitate. Mă gândeam că poate am coșmaruri cu virgine, dar era realitatea coridorală care ecoic (un fel de ecou mai intim) îmi suna bisericește adevăruri tâmpite. (4 stele). Băăăi, sunt tâmpit! M-a tâmpit tâmpenia voastră! Sau poate a ceea ce puteați fi și ne-a păzit Cel de sus. Sau poate Cel de jos v-a dorit mai devreme? Discutabil. Lamentabil. Exorcizabil. Eram om. (3 stele). Dansam. Era vară. Ah, da, discoteca, uitasem. Se cânta Lăsați-ne în legea noastră. Dj era John – vechi muțumitor cu șuturi inghinale. De altfel, băiat bun. Îl dădeau și la TV când era … mai viu. A trecut vremea, s-a făcut urât afară … îmi place toamna .. ”dar parcă e prea multă toamnă la noi în beși” … așa spun vecinii care nu au noroc de o sapă fermă vara, în particular, și de o fermă proprie, în general. A doua oară mă abat de la temă. Era toamnă. Curgeau copacii. Atât de trist că-mi venea să-mi las mucii pe undeva și să le dau șuturi. ”Copaci nebuni și grețoși! Toată vara v-am așteptat cu o schimbare de sex” (by me). Acum e toamnă. Hai, să vă văd! Toamna e sezonul de dat la proști. Momeala e tot un prost. Ce se aseamănă – trage de cârligul gol! (tot by me) A treia și ultima oară mă abat de la temă. Băi și cântau în acea discotecă toți. Îmi venea să plâng de fericire. Se cânta Stănescu, se recita Enescu, se trăia Vieru, se Aldea-iubeau. (2 stele). S-a schimbat dj-ul. (1 stele). Venise unul cu prea multă ninsoare pe accent: Am venit cu un ”pogrom” artistic mai îndepărtat, tak șto, v tesnote, da v daleke … Așa s-a teminat discoteca … Somn ușor … (0 stele)
Am o inimă de lapte
Învelită în păcate,
Prăfuită de arginți
Prinși în găuri de la dinți.
Am legat de ea o lună
Și-o biserică nebună.
Un țambal pe o batistă
Peste o privire tristă.
Nouă ceruri din copite
Și o mie de ispite,
O iubire pe vecie
Și un vin fără beție.
Jumătate de icoană,
Sărăcia sub coroană,
Siguranța și un poate,
Și-un curaj pe jumătate.
Un spital și-o poezie,
Și o moarte ce învie.
Cărți uscate între frunze,
Tălpi ștergându-se de buze.
Un borcan de curcubeie,
Pe Hristos într-o moscheie,
Un creion cu mâna ruptă
Și o pace fără luptă.
Două aripi și o groapă
Într-un bulgăre de apă.
Și o stea să-mi lumineze
Cerul meu de ipoteze.
Ca să nu mai pot să număr
Funiile de pe umăr,
O arunc spre cer și, iată,
Am o inimă de piatră.
De undeva pare că zbor,
Câte n-aș da să nu cobor,
Frunzele cad pe-altcineva,
Rece și cald de undeva.
Nu am pământ, nu știu să merg,
Aș râde să plâng, aș sta să alerg,
Chiar de nu zbor, chiar de nu sînt,
N-o să cobor, nu am pământ!
De n-aș fi tu, de n-ai fi eu,
Un deja-vu, nedumnezeu,
Oare-aș mai ști sau poate nu,
Cât ai trăi de n-aș fi tu?
De undeva frunzele cad,
Te-aș dezbrăca să-ți fie cald.
De n-ai fi eu oare mai sînt
Un Dumnezeu fără pământ!
De undeva pare că …
Iubito, o să-ți gătesc într-o zi
Dulceață de zarzări de noapte,
Cei care înfloresc
Când lăsăm lumina aprinsă departe
Să nu ni se vadă bătăile inimii pe buze.
Iubito, într-o zi n-o să mai putem ascunde
Livada de noapte sub plapumă
Și o să ne vadă toți rădăcinile:
“Uite-i, mă, și pe ăștia!
Dulceața mamii lor …”
Hai, să ne iubim cu ochii!
Eu mă prefac în verde,
tu te prefaci că nu mă vezi.
Apoi, întredeschiși,
ne mirăm unul altuia culorile …
Ce bine-ar fi să fie la mare!
Să mă calci pe nisip cu sânii
și tot ce ai tu mai umbrit.
M-aș simți …
Dar abia e primăvară,
iar noi nu ne înțelegem
decât albaștri.
Aș ieși cu tine-n lume îmbrăcată,
dar unde să mă uit să nu te mai văd goală?
Apropo, arăți atât de bine când nu te privește nimeni …
Te iubesc aproape, te iubesc departe,
Am în ochi dorințe, multe stele sparte;
Ești așa nespusă … De o viață-ncoace
Tac orice îmi spune gândul tău când tace!
Aripile noastre, două mări tăcute,
Se vor face barcă și nedesfăcute.
Pagini înghețate caută-n pustiu
Și-n trecutul apei tot ce nu mai știu.
Ploi de-or să se-aștearnă, ploi de vor veni,
Cine le ascultă dacă n-ar vorbi?
Cine-ar vrea să-și smulgă din plămâni averea
Și să-și vândă ploii până și tăcerea?
Cartea e deschisă, o citesc copacii,
Focul își ascunde în cenușă macii,
Și-a făcut și cerul rădăcini sub pleoape;
Te iubesc departe, te iubesc aproape …
Nu e nimic de-ascuns în călimară,
Suntem fiori albaștri, suntem goi,
Și foile mi-s albe prima oară,
E primăvara gândurilor noi.
Ce-ar mai putea opri această acalmie?
Mi-s pașii de zăpadă, aripile moi,
Și ne iubim cu-atâta insomnie,
Și doarme primăvara între noi!
