“Să am pardon, eu sunt poștaș,
Cel care leagă satul de oraș,
Am pentru doamna o scrisoare
Legată de această floare.
Era și-o vorbă de la domnul,
Ceva cu vise sau cu somnul.
A vrut să vă trimită și-un sărut,
A insistat, eu nu am vrut.
Cică ați fi adresa lui finală.
N-am înțeles, nu prea am școală.
Îmi pare rău că am uitat,
Vă sărut mâna, am plecat.”
“Sunt o scrisoare vinovată,
Nu am știut să fiu curată,
Îmi plac și ploile și gerul ,
Lăsând în urma mea misterul.
Băteam la uși necunoscute,
Vorbeam de vrute și nevrute,
Trecut, prezent și viitor,
Am fost și teatru și actor.
Și inimă de după zale,
Și băutură din pocale,
Știam să trag de sfori, să mint,
Și clară-am fost, și labirint.
Și rugă către dumnezei,
Și blestemată de atei,
Și insistență nepermisă,
Și prea tăcută, și nescrisă.
Au curs pe mine multe lacrimi
Și zâmbete, timide patimi,
Am fost război și pace-am fost,
Neașteptată, fără rost.
Mă aruncam în disperare
Către femei în depărtare.
Săruturi dulci în palme fine
Ce îmi șopteau: Și eu pe tine …
Dar orice mână de nebun
Mă transforma din dor în scrum.
Prea ruptă, fără de noroc,
Mă adunam din nou la loc.
Am obosit, sunt prea bătrână,
Te rog să nu mă pierzi din mână.
Tu nu mă știi, eu nu te știu,
Citește-mă și lasă-mă să fiu!
PS: Crezi c-am ajuns din întâmplare?
Adresa mea: La tine-n poale.”
... în versuri ... 