Întoamnă-mă, plouă-mă,
Șoptește-mă vânt și du-mă pământ,
Și dacă mai ai destul anotimp,
Cosește-mă iarbă, gândește-mi olimp.
Dar ce mai contează de ne-nțărmurim,
”- Iubito! – Iubitule!”, uite, murim!
Înfrunză-mă-n tine, așa, netrăit,
La capătul toamnei ce n-are sfârșit …
Ce-aș mai dori, iubito, de la tine,
Când îmi oferi o zi în fiecare zi?
Mai lasă-mă să te iubesc fără rușine,
De-aș fi poet, atâtea despre tine-aș poezi!
Te rog, să fii păstorul meu de gânduri,
O stea ce plimbă cerul pe pământ,
Te-aș nemuri de-atâtea ori în rânduri
De-aș fi un scriitor, ce n-are niciun gând.
Popasul meu pe drumul care nu există,
O toamnă care-mi urcă frunzele la nori,
De-aș fi păcat, iar tu o Christă
Te-aș retrăi de-atâtea ori …
... în versuri ... 