… în versuri …

Am o inimă de lapte
Învelită în păcate,
Prăfuită de arginți
Prinși în găuri de la dinți.

Am legat de ea o lună
Și-o biserică nebună.
Un țambal pe o batistă
Peste o privire tristă.

Nouă ceruri din copite
Și o mie de ispite,
O iubire pe vecie
Și un vin fără beție.

Jumătate de icoană,
Sărăcia sub coroană,
Siguranța și un poate,
Și-un curaj pe jumătate.

Un spital și-o poezie,
Și o moarte ce învie.
Cărți uscate între frunze,
Tălpi ștergându-se de buze.

Un borcan de curcubeie,
Pe Hristos într-o moscheie,
Un creion cu mâna ruptă
Și o pace fără luptă.

Două aripi și o groapă
Într-un bulgăre de apă.
Și o stea să-mi lumineze
Cerul meu de ipoteze.

Ca să nu mai pot să număr
Funiile de pe umăr,
O arunc spre cer și, iată,
Am o inimă de piatră.

Întrebări ce par că-și plimbă portavocea peste săbii
Ca vulcanul ce apare ca un val între corăbii,
Negândite, premature, necerute întrebări,
Ce mai căutați la umbra nepășitelor cărări?

Tot ce-a fost cândva o șoapta fără verb, fără pricini,
Astăzi crește ca o punte între flori și rădăcini.
Nu cumva din tot pustiul flăcăratelor minciuni
Vor ploua altfel de ape peste altfel de minuni?

Cine sunteți, cine suntem, ce vom fi sau poate nu?
Cine va striga pe nume enigmaticul “acu”?
E corabia prea mare? Hai, să îi salvăm pe toți!
Doar vâslașii fără umeri pot să plimbe peștii morți …

Ne legăm la ochi și tacem, nu mai auzim nimic,
Ne aplaudă și clovnii, toată lumea e un circ!
Nu cerșim, ne cerem drepturi, arătând spre Dumnezeu:
“Când vreau eu, atunci există, doar și ăsta-i dreptul meu!”

Să încălecăm deci zarea, să ne ducem spre apus,
Să ne stingem lumânarea înjurându-ne nespus
Și așa în bezna oarbă, încălzind pereții uzi,
Ne vom recunoaște iarăși, mai curați și mai absurzi.

Vom cădea-n genunchi plângându-i, ne vom ridica iubind,
Vom deschide iarăși ochii fără întrebări, zâmbind.
Să întoarcem, deci, pământul unei altfel de măsuri,
Să ne strângem iar în brațe, să ne sărutăm pe guri …

Hai, să ne-mbătăm ca porcii!
A zis berbecul către bou,
Abia văzându-l printre muște
Ce-l bâzâiau ca pe-un erou.

“Să mergem, dragă camarade,
Acolo unde n-ai nimic
Și, totodată, ai de toate,
Să mergem, dragul meu amic!”

Bovina, terminându-și masa,
Trântindu-și burta de pământ:
“Eu vacile trădează rasa?
Eu crede n-are-același gând!”

“Dar nu te-ai săturat, frație,
Să mergi mereu pe-același drum?
Vrei? Toată iarba ți-o dau ție,
Când ne întoarcem. Hai acum!”

“La mine tu respect avem,
Dar nu lăsat pe toate tu.
Tovarăș pleacă eu nu vrem.”
Și-a plâns o dată tare: “Muuuuu!”

Cum se certau, ieșise porcii
Din cârciumă și-n primul pom
Mâncând cireșe printre muște
Râdeau ca orișicare om.

Ardea o lumânare cu flacăra în jos
Și picături de ceară cădeau albini pe dos.

Zzzz, zzzz, zzzz, vântul
Zzzz, pământul,
Zzzz, icoana făcătoare de minciuni
Zzzz, zzzz, zzzz, pupată de nebuni
Zzzz, și lemnul din semințe
Zzzz, și aura-n cornițe
Zzzz, corabia sub mare
Brrr, și ploaia în ninsoare
Zzzz, se diviza atomul
Zzzz? se întreba și omul.

Vor mai cădea arzând albini din lumânare,
Dar ce folos? Pe dos nu înflorește nicio floare.

Mă prefac, sunt calm și moale
Mai zâmbesc sau doar încerc,
Sunt bolnavul fără boale,
Fac bagaje, dar nu plec.

Mă ascund ca o ocheadă,
Ca o șoaptă în plămâni,
Ca o iarbă în cireadă,
Ca o liniște în sâni.

Sunt, așa, mai mult în ciudă
Nici nu cad și nici nu cresc,
Și nici ploaia nu mă udă,
Și la soare mă răcesc.

Vărs tăcerea în cuvinte
Și cuvintele în păr,
Nu iubesc pe cel ce minte,
Nici pe cel cu adevăr.

Inima o strâng în palme
Pân’ începe a gândi,
N-am nevoie nici de haine.
Piele-n oase mi-aș sădi.

Ce fac eu? Ucid pluraluri
Și mă bucur că exist,
Dau cu valurile-n maluri
Și dispar când nu sunt trist.

Sunt invidiat, știu bine,
Toți doresc a mă vedea
Ca oricare, ca oricine,
Ca un băț în acadea.

Am o carte cu de toate,
Întâmplări care n-au fost,
Care se încep cu “Poate”
Și nu se termină prost.

Ca un hoț care nu fură
Mă strecot printre cărări,
Ochilor care nu jură
Eu le povestesc mirări.

Iar privirile acestea,
Pline ochi, dar fără tu,
Prefăcutu-mi-au povestea
Într-un scrânciob, da și nu …

La semaforul întrebărilor ascunse
Treceam răspuns la roșu infinit,
Când exclamam părerile nespuse,
Rotund, un semn de întrebare m-a oprit:
”Adică, dom’le, cum se face?
Cum poți să treci, așa, ca un erou?
Pe roșul nostru scrie “Pace”
Și “Întrebări fără ecou”.
Am mai văzut nerozi cu gura mare,
Cu pași ușori și umbra cheală,
De n-ai răspuns la următoarea întrebare –
Proces verbal pe plictiseală.
Ia zi, maestre în cuvinte,
Te văd, așa, vioi, dispus,
De ce răspunsul nu-i cuminte
Când întrebarea nu s-a pus?”
“Curată-i amintirea care
Își face singură trecut
Din tot ce încă nu mai doare,
Din tot ce poate n-a durut.
Iar întrebarea-i numai una
Ce scuipă ploi peste scântei,
Hai, spune-mi tu, de ce minciuna
Se teme de minciuna ei?”

De-atuncea semaforu-i verde
Și trec răspunsuri fluierând,
Și nicio întrebare nu se vede
În amintirile din gând.

De câte ori s-au întâlnit
Au vorbit.
“Dacă vrei să ne cunoaștem tăcerile trebuie să vorbim mult.
Să mă asculți, să te ascult.”

Apoi, și-au mutat (vorbind ușor)
Tot prezentu-n viitor,
Când au ajuns la trecut
Ea a tăcut,
El a tăcut.

Două tăceri ce nu s-au mai cunoscut.