Archive for the ‘Putina proza’ Category

Plictisitoare

Posted: February 22, 2015 in Putina proza

Bună, sunt Andreea. Așa, și? Am eu ceva deosebit sau ești cu toată lumea așa? Numai cu femeile care ma ridică de jos. Dacă vrei, pot să te las în pace. Unul din noi tot o s-o facă într-un final. Ești cam cretin. Tu jignești toți bărbații sau numai pe cei care îți plac? Eu doar spun ce gândesc. Ești virgină? Mai ești și romantic. Numai cu virginele. Deci? Nu știu de ce îți răspund, dar nu sunt. Ar trebui să verific asta. Haha, cum? Crezi că mărimea contează? Ești funny. Am o listă pe care mereu o citesc înainte de somn, un fel de tatăl nostru, și e cu nume de tipe care au spus că sunt funny, dar s-au înșelat. Ultimul e Andreea, if you know what I mean? Parcă ești bunicul meu. A murit? Da. Ah, este un erou, îl și urăsc pentru asta. Bunica ne spunea că se ruga înainte de culcare, deși nu a fost niciodată la biserică, if you know what I mean? O! avem clasă, suntem ironică. Îți place să citești? Îmi place să cad. Kant spunea: “Melancolia îi face pe unii oameni să fie indiferenți la ce gândesc alții.” Când întâlnesc femei pasionate de Kant. îmi închipui cum și-o scutură când merg la baie. Asta a fost prea deplasată. Kritik der reinen Vernuft e prea deplasată și e de pus la budă, ca și toate cărțile care nu oferă soluții. De aia nu citesc eu, domnule. Nu-mi mai spune domnule. Era un compliment, îți stă mai bine bărbat. Mi-e milă de tine. Mi-e foame. Ce te doare? Lasă pansamentele și mai bine întreabă-mă de ce încă nu te-ai cărat? De ce încă nu m-am cărat? Pentru că ești singură, pentru că faci o cafea demențială și nu știe nimeni, pentru că mă crezi un ratat care nu o să plece dimineața până termini tu cafeaua, și pentru că suntem la tine acasă. Nu beau cafea. Nici eu. Cu ce te ocupi? Mă tem de femei. Și de mine? De tine nu, tu citești Kant. Și când nu te temi de femei, ce faci? Le scriu poezii și alte rahaturi, după care se tem ele de mine. Încearcă-mă. După asta ar trebui să ne despărțim, Andreea. E ok, sunt bărbat. Haha, atunci, hai să o compunem împreună. Spune-mi un cuvaând la care crezi că încă nu m-am gândit de când ne-am întâlnit. Plictisitoare? Pari de jos plictisitoare / Nu știi să te miști deloc … Gata, oprește-te! Ești dus. Asta îmi spune toată lumea care mă caută. Eu nu te caut, eu te găsesc. Mai bine ai găsi un taxi și m-ai trimite acasă. O să scrii ceva despre noi? Numai dacă nu mă îmbăt să te uit …

O sticlă goală, o mașină de scris, un coș plin cu hârtii conținând o singură frază:
”Mă strânse în brațe în timp ce încercam să mă ridic de jos după ce picasem din brațele alteia …”

Advertisements

Ningea

Posted: December 29, 2014 in Putina proza, Sortimentale

Ningea. De parcă era ultima ninsoare și ei trebuiau să o salveze.
Cu limbile scoase afară, încercau să nu rateze niciun fulg. În special pe cei mici.
Ea din bunătate și milă, el din plagiat.
Gura ei – orhidee, a lui – excavator. Asta e, de la stat mai puțin, de la Dumnezeu ce-a mai rămas pe stoc.
Excavatorul, cu gura plină, a spus ceva. Orhideea, neîntelegând, l-a sărutat.
Au făcut schimb de fulgi. În București ninsoarea are gust de manele cântate de Iris.
Au tăcut amândoi dând din cap. El pe “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, ea pe “Cry Baby” și zâmbea.
A ridicat-o în brațe să ajungă la fulgii mai copți din vârful copacilor.
Îi băga ca pe niște cireșe în sân. În sânul lui.
Ea culegea în continuare roada, lui îi creștea nivelul de zăpadă din cap.
“E bărbat, trebuie să rabde”. “E femeie, trebuie …”
Ea, cu ochii umezi, l-a sărutat iarăși. El, cu pielea udă și fără experiență, nu a avut nimic împotrivă.
Au mai strâns fulgi o vreme până nu a mai căzut niciunul. Până a început timpul să se dea înapoi.
Mașinile mergeau invers, prețurile se micșorau, păsările zburau cu ciocul în urmă,
trecătorii se salutau cu “La revedere”, colindele în metrou, cântate invers, păreau discursuri naziste.
Frunzele se prindeau înapoi de copaci. Întâi putrede, apoi galbene.
Se făcuse toamnă.
S-au oprit în ziua în care s-au întâlnit sau ar fi vrut să se întâlnească.
În august.
Ningea.

Pur

Posted: December 24, 2014 in Putina proza

E pură.
Chiar dacă îi circulă prin vene tutunul ca ploaia prin canalizările bucureștiului.
N-ai auzit-o niciodată tușind și are voce de înger.
Înger din ăla pe care dacă-l vezi, îți faci cruce și încerci să-ți stăpânești erecția.
Are așa un fel de a nu fi, un fel de ”caută-mă, fraiere”.
Și o cauți holbându-te la ea cu ochi de bufniță-n travaliu și nu o găsești.
(Din pură rătăcire.)
Iar atunci când o găsești sau crezi că ai găsit-o, îi transferi calorii.
Simți cum ți se scurge seva în ea, prin piele, prin aer, prin pământ, chiar și suflteul își face bagajele.
Te muți pe bucăți.
Apoi își închide porțile și începe interogatoriul, tortura și rearanjarea.
Îi place să facă puzzle-uri și nu citește niciodată instrucțiunile. Îndeasă bucățile până iese ce culoare vrea.
(Din pură încăpățânare.)
Alb sau negru, pe tine te doare-n sur. Deja nu mai ai treabă nici cu ea, nici cu tine.
Nu mai ai nimic. Nici glas. Deschizi gura și de acolo ies alge. Te gândești ce specie marină ești.
Mai ai o datorie, datoria de a nu muri prostește.
(Din pură obligație.)
Ar merge un vin fiert, îți spui și bei, însetat, apă dizolvată-n clor. Îți aprinzi o țigară.
”Ce mișto e să fii sur și să te doara-n culori de tine.”
După un timp se deschid iarăși porțile și îți transferă înapoi totul prin scrisori cârpite.
Citești și vezi cum îți cresc mâinile din urechi, urechile din tălpi, la subsuori ai ochii, vertebrele sunt intestine, stomacul îți învelește capul, simți bătăile inimii în scaun.
În sfârșit te doare-n inimă.
Te uiți în oglindă și încerci să-ți stăpânești erecția.
Ești pur.
(Din pură coincidență.)

PS: ”Mai caută-mă, fraiere.”

Escaladă

Posted: December 1, 2014 in Putina proza

Deși ne cunoșteam de câteva zile (ne văzusem doar o singură dată acum o săptămână),  m-a invitat să mergem la munte împreună:
– Unde mergem?
– Surpriză, a zâmbit ușor în telefon și a închis.
A zis doar să vin la ea și că de restul să nu-mi fac griji. Vere, când o femeie îți spune să nu-ți faci griji, e de rău, e de intervenții NATO într-o țară crescătoare de vite atomice.
Era programată ieșirea pentru săptămâna viitoare, când aveam concediu prelungit, prelungit cu 1 decembrie.
În cele aproape 2 săptămâni pe care le aveam la dispoziție, am început prin alergări ușoare dimineața și seara câte 10 km, niște flotări până leșinam de la insuficiență de oxigen și abdomene până nu puteam nici să ridic privirea.
Să-l vezi pe Robocop cum bate la ușa fetei, echipat până în dinți și cu sandwichuri pregătite cât pentru 2 echipe de fotbal.
– Intră, e deschis.
Intru un pic jenat, mai mult de la febra musculară de pe interiorul coapselor. Am făcut și geno ultimele 3 zile pentru reliefare. Mamă, ce prost!
– Păi, tu ce faci? Ești în pat încă? Nu mai mergem?
– Ai busolă?
– Logic. La ce-ți trebuie?
– Arată-mi unde-i nordul.
Și-a întins picioarele în direcția Nord, le-a dezvelit și mi-a zis închizând ochii:
– Escaladează-mi, te rog, vârful degetelor.
Mamă, da’ prost mai sunt!

Bătrânul Dragobete

Posted: February 24, 2010 in Putina proza

Nimic nu prevestea o zi atât de frumoasă.
Câţiva piţigoi făceau dezordine în oazele de zăpadă ascunse de umbra streşinei şi a Bunucului – nucul bunicului.
Tărcuş îşi bronza puricii pe toate părţile ca să-l mai lase un pic în pace.
De batrân ce este, îl trădează şi nasul şi memoria. Uită mereu unde îşi ascunde oasele, aşa că, peste câteva ere,
arheolegii o să-i descopere cimitirul preistoric din jurul cuştii și-o să ghicească oare ce nemaiauzită cometă a izbit planeta de a făcut așa prăpăd în sărmanele zburătoare.
Razele soarelui coborau încet de la hogeag către ferestre.
Un cojoc gros de lână la care nasturii nu au pupat niciodată cheotorii, a apărut de după colţul dinspre grajd:
“Inima de moldovean
E cât pumnul lui Traian,
Iară mintea, frăţioare,
De la Decebal o are …
Măi, măi!”,
se-auzea glasul bunicului de sub cuşma neagră de miel care stătea înfiptă în cap ca turnul din Pisa în pământ.
Ascundea ceva în mânecă. Când o văzuse pe bunica-mea, începu sa zâmbească fericit ca un copil după care a venit maică-sa să-l ia de la grădiniţă:
– Dragobetele sărută fetele! şi îi întinse mâneca din care se iţi un ghiocel plăpând, nedezbobocit.
– Iar n-ai astâmpăr, bre, primi cu sfială cadoul în schimbul unui sărut pe obraz, care a făcut-o să roşească şi mai tare, mai mult de la gândul că poate îi vede vreun vecin.
Şi ghioceii aceştia au început, de la an la an, să fie mai puţin albi decăt ea, dar nu şi culoarea obrajilor care nu ţine niciodată cont de anotimpul din păr.

Valentin şi Valentina

Posted: February 14, 2010 in Putina proza

De dimineaţă soarele a trezit ceasul care, somnoros, a început să mornăie supărat, căscând din ace:

“Valentiiiiin! Valentiiiiin!”
După ce s-a chinuit vreo 5 minute, apare o mână de sub plapumă care îl mângăie uşor pe creştet:
“Gata, gata. Mă trezesc”. Cealaltă mână încă servea ca pernă pentru visele ei, ale Valentinei:
“Mulţumesc iubitule, ce draguţ din partea ta. Este exact ce mi-am dorit. Şi eu care credeam că ai uitat, ca de obicei … ” – visa ea în glas.
După câteva clipe de încruntări zadarnice, memoria i-a împrospătat-o calendarul pe care era încercuită data de 14, 14 februarie:
“Ziua noastră” – pecetluită cu 3 urme de ruj proaspăt apăsate.
“O, nu! Nu şi anul ăsta. Nu, nu!!!” – retrăgându-şi mâna ca un actor care se scuză că a uitat replica.
“E duminică. Hai că flori găsesc, da’ sper să fie deschis şi la MaxiCam unde a văzut ea camera aia de fotografiat din cauza căreia am renunţat de 2 luni la berile cu colegii … “.
Nu şi-a terminat gândul că deacu era cu preţiosul aparat în mână, la care a prins şi reducere de 50 la sută: “Deja văd cum mă trezesc în fiecare dimineaţă cu bliţul în faţă: Bună dimineaţa iubi, zâmbeştee! ”
Şi-a ales din mers un buchet de lalele albe – preferatele ei.
Echipat cu tot ce trebuie ca un soldat al dragostei, zâmbitor şi mândru de sine, deschide încet uşa sperând să o găseasca tot dormind:
– Bunaaaaaa, s-a auzit un glas ascuns după uşă, care i-a sărit în spate, cuprinzându-l de gât. La mulţi ani, la mulţi ani!!! Ştiam eu că n-ai să uiţi.
– La mulţi ani! Da n-ai putut să mai dormi un pic? – dazamăgit că nu i-a ieşit surpriza.
– Crezi că eu am somn ? De pe la 4 sunt în picioare, s-a apropiat de el evitându-i privirea.
“S-a ţinut de cuvânt totuşi … ” – işi zicea ea, amintindu-şi cum cu o zi înainte îl ruga pe vânzătorul de la MaxiCam să păstreze ultimul aparat.
I-a şi dat jumătate de preţ avans şi un zâmbet năucitor ca să improvizeze o super reducere de preţuri …