Ningea. De parcă era ultima ninsoare și ei trebuiau să o salveze.
Cu limbile scoase afară, încercau să nu rateze niciun fulg. În special pe cei mici.
Ea din bunătate și milă, el din plagiat.
Gura ei – orhidee, a lui – excavator. Asta e, de la stat mai puțin, de la Dumnezeu ce-a mai rămas pe stoc.
Excavatorul, cu gura plină, a spus ceva. Orhideea, neîntelegând, l-a sărutat.
Au făcut schimb de fulgi. În București ninsoarea are gust de manele cântate de Iris.
Au tăcut amândoi dând din cap. El pe “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, ea pe “Cry Baby” și zâmbea.
A ridicat-o în brațe să ajungă la fulgii mai copți din vârful copacilor.
Îi băga ca pe niște cireșe în sân. În sânul lui.
Ea culegea în continuare roada, lui îi creștea nivelul de zăpadă din cap.
“E bărbat, trebuie să rabde”. “E femeie, trebuie …”
Ea, cu ochii umezi, l-a sărutat iarăși. El, cu pielea udă și fără experiență, nu a avut nimic împotrivă.
Au mai strâns fulgi o vreme până nu a mai căzut niciunul. Până a început timpul să se dea înapoi.
Mașinile mergeau invers, prețurile se micșorau, păsările zburau cu ciocul în urmă,
trecătorii se salutau cu “La revedere”, colindele în metrou, cântate invers, păreau discursuri naziste.
Frunzele se prindeau înapoi de copaci. Întâi putrede, apoi galbene.
Se făcuse toamnă.
S-au oprit în ziua în care s-au întâlnit sau ar fi vrut să se întâlnească.
În august.
Ningea.
Archive for December, 2014
E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am,
Iar tu nu-l primești fericită și spui
“Îmi place, iubite, chiar dacă nu-i.”
Și-apoi ne plimbăm într-un parc născocit
În care niciunul din noi n-a venit,
Pe urmele noastre nici fulgii nu cad,
Nici tu nu ești albă, nici eu nu sunt alb.
Noi nu ne-am visat, am uitat să dormim,
Nici nu ne-am dorit, nici nu ne dorim.
Dar ce mai contează de sunt sau exiști
Când eu nu mă mișc, tu nu te miști.
“Îmi place, iubite, mai vreau să nu vii,
Să nu fii al meu, să n-avem copii.”
E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am.
E pură.
Chiar dacă îi circulă prin vene tutunul ca ploaia prin canalizările bucureștiului.
N-ai auzit-o niciodată tușind și are voce de înger.
Înger din ăla pe care dacă-l vezi, îți faci cruce și încerci să-ți stăpânești erecția.
Are așa un fel de a nu fi, un fel de ”caută-mă, fraiere”.
Și o cauți holbându-te la ea cu ochi de bufniță-n travaliu și nu o găsești.
(Din pură rătăcire.)
Iar atunci când o găsești sau crezi că ai găsit-o, îi transferi calorii.
Simți cum ți se scurge seva în ea, prin piele, prin aer, prin pământ, chiar și suflteul își face bagajele.
Te muți pe bucăți.
Apoi își închide porțile și începe interogatoriul, tortura și rearanjarea.
Îi place să facă puzzle-uri și nu citește niciodată instrucțiunile. Îndeasă bucățile până iese ce culoare vrea.
(Din pură încăpățânare.)
Alb sau negru, pe tine te doare-n sur. Deja nu mai ai treabă nici cu ea, nici cu tine.
Nu mai ai nimic. Nici glas. Deschizi gura și de acolo ies alge. Te gândești ce specie marină ești.
Mai ai o datorie, datoria de a nu muri prostește.
(Din pură obligație.)
Ar merge un vin fiert, îți spui și bei, însetat, apă dizolvată-n clor. Îți aprinzi o țigară.
”Ce mișto e să fii sur și să te doara-n culori de tine.”
După un timp se deschid iarăși porțile și îți transferă înapoi totul prin scrisori cârpite.
Citești și vezi cum îți cresc mâinile din urechi, urechile din tălpi, la subsuori ai ochii, vertebrele sunt intestine, stomacul îți învelește capul, simți bătăile inimii în scaun.
În sfârșit te doare-n inimă.
Te uiți în oglindă și încerci să-ți stăpânești erecția.
Ești pur.
(Din pură coincidență.)
PS: ”Mai caută-mă, fraiere.”
Și dacă-ar fi să nu mai ningă,
Așa cum n-a mai nins demult,
Nici ploile nu se mai schimbă,
Ne vom preface într-un fulg.
Și vom zbura așa haotic,
Căzând pe buze și tăceri,
Topindu-ne apoteotic,
Pân’ astăzi n-o să fie ieri.
Cristalul nostru singuratic
În timp va dispărea, iar noi
Vom aștepta primăvăratic
Să-nmugurim în alte ploi.
Și ne mințeam.
Spunea “Sunt văduvă”, “Vreau să fiu și eu” îi spuneam.
Îi părea rău de ceva și zâmbea.
Mai era și-un copil undeva, care-mi spunea Tată
Și-mi arăta niște vată.
E prost ca taică-său, dar măcar știe ce vrea.
Mâncam și eu cândva vată
În lipsă de tată.
Așa e normal, să semănăm,
Copiii altora cu tații altora, femeile între ele,
“Bună” cu “La revedere”.
Avea păr pe cap și cam atât, mai puțin o suviță
De ștrengăriță.
Și-a ascuns-o după ureche
Ca pe-un suflet pereche.
Nu vreau să-i fac iluzii că aș mai lăsa-o văduvă. Tehnic nu e posibil.
A încercat să plângă. Am râs. A renunțat și mi-a zis că-s bou.
Nu e bine să te contrazici cu o femeie când ești bou.
Era de Paște. Am spart câte-un ou.
Al meu era putred, al ei încă nu.
Mi-a întins albușul pe piatră, ca o virgină,
Mi-a sărutat lipsa și a scuipat,
Și-a luat vata de mână și mi-a arătat fundul. Scuipasem și eu.
A uitat să lase florile. Așa face de fiecare dată: aceleași flori, același miros de plastic.
Când era tânără voia să se facă artistă doar pentru mine.
O aplaudam numai când pleca. Aplaudam direct din pat. Și acum bat din palme.
Oasele ciocnindu-se nu se aud de departe, așa că nu s-a mai întors.
Acum oare pe cine mai scuipă?
Ea e văduvă, eu am fost,
Ea mai trăiește, eu țin post.
Îmi place să șterg
Pe unde mai merg,
Șterg totul, uitări, amintiri,
Cum cade întruna toamna pe știri.
Șterg hainele pline de praf
În formă de autograf,
Șterg flori de petale
Crescute sub zale,
Albina de miere,
Sărăcia de-avere,
Ceasul de ace,
Gândul de pace.
Orice boală ce pleacă sau vine,
Îmi șterg îndreptările de la, spre tine.
Scriu și-apoi șterg, șterg și-apoi scriu,
Îmi șterg și pământul de sub sicriu.
Totul e gol înapoi și-nainte,
Sunt vidul uitat ce nu ține minte.
E ultima dată când șterg ce n-o să mai șterg,
E prima dată când zbor ce n-o să mai merg …
Ești ca o pagină din fiecare carte
Pe care le citesc neîncetat,
Un șir confuz de ne-ncepute fapte,
Cărări ce duc aiurea spre orișice păcat.
Am încercat să fac din ele o poveste
În care să apar și eu un episod,
Dar țărmul tău pe mare a fost și nu mai este,
Iar din adânc spre ceruri nu curge nici un pod.
Ajuns la poarta iernii, încerc să nu colind,
Cuvintele cântate de tu, de eu, de noi,
Dar tremură în brațe când n-am ce să cuprind,
Colindul nostru, doamnă, din pace și război.
Am devenit fără să cred smeritul depărtării,
Un pelerin cu dorul veșnic aplecat,
Ce rupe câte-o pagină din cărțile cărării
Cu ne-ncepute fapte ce nu s-au terminat …
– Câteodată, niciodată
Stelele căzute latră,
Luna șuieră nebună
Parcă-i un strigoi, nu lună,
Greierii își schimbă sensul,
Licuricii interesul.
Ce să zic, o hărmălaie …
– Nu te cred. Mă minți, tataie!
– Nu te mint, copile. Știi
Când cei mari nu sunt copii?
Când își pierd în noapte somnul
Și nu-l mai iubesc pe Domnul …
– Mi-e cam somn …
– Dar stai să-ți spun.
Știu c-ai să mă crezi nebun,
Dar și nopțile maturii
Le lipesc de cerul gurii
Și-apoi tac pe întuneric
Negesticulând isteric.
E așa un joc “De-a morții”,
Când așteptă-n ușa sorții
Să le dea la întâmplare
Cea mai limpede cărare.
Fără trepte și noroaie,
Fără nici un pic de ploaie.
Dar și soarta-i necuratul,
Dă la unul de la altul
Și îl ia cu bombonica
Până nu-i mai dă nimica
Și-i aruncă zăhărelul …
– Drept în gura lui bunelu’ ?
– Ha, ha, ha, ești generos!
Vrei să-ți fii și de folos?
– Vreau.
– Atunci, ascultă bine,
Noaptea asta dormi cu mine,
Să-ți mai spun povești trezite
Cu frumoase înăcrite,
Cu deștepți ce spun întruna
C-au văzut și noaptea luna.
Unde prostul are parte
De-o bătaie ca la carte,
Iar legenda spune bancuri
Despre cai în loc de tancuri.
Cu regate și castele,
Care au nume de stele,
Cu artiști care-și pictează
Unul altuia o frază:
“Toate-s vechi și nouă toate,
Tu te-ntreabă și socoate”
Vai, dar somnu-n ochi te doare!
– Pot să-ți pun o întrebare?
Nu există joc “De-a viii”?
– Ăsta-l joacă doar copiii …
O rană își linge obrajii de sare,
Pe-un umăr uscat înflorește o floare,
Doar în pustiu mai găsești marinari,
Peștele-ascunde momeala-n pescari.
E drept, e nedrept, prea comod, incomod,
Să mori peste tot, să trăiești la un loc,
E-atât de nebun și atât de amar,
E atâta sărut și niciun altar.
O mână de frunză întinsă spre toamnă,
Mai caută-n țărnă genunchii o mamă,
Vorbește-n pahare băute demult
O sticlă cu urme de palme pe nud.
E valsul de seară, e ultimul vals,
Și numai tăcerea dansează în glas.
Cu pasul de ceară, cu aripi de foc,
Va curge cărărea în stare de șoc.
Ești singur, plutești, nu ți-e frică de ani,
Pe-un vas ruginit fără de șobolani.
Ce mică e lumea în ochii tăi mari!
E atâta pustiu și nu-s marinari …
Deși ne cunoșteam de câteva zile (ne văzusem doar o singură dată acum o săptămână), m-a invitat să mergem la munte împreună:
– Unde mergem?
– Surpriză, a zâmbit ușor în telefon și a închis.
A zis doar să vin la ea și că de restul să nu-mi fac griji. Vere, când o femeie îți spune să nu-ți faci griji, e de rău, e de intervenții NATO într-o țară crescătoare de vite atomice.
Era programată ieșirea pentru săptămâna viitoare, când aveam concediu prelungit, prelungit cu 1 decembrie.
În cele aproape 2 săptămâni pe care le aveam la dispoziție, am început prin alergări ușoare dimineața și seara câte 10 km, niște flotări până leșinam de la insuficiență de oxigen și abdomene până nu puteam nici să ridic privirea.
Să-l vezi pe Robocop cum bate la ușa fetei, echipat până în dinți și cu sandwichuri pregătite cât pentru 2 echipe de fotbal.
– Intră, e deschis.
Intru un pic jenat, mai mult de la febra musculară de pe interiorul coapselor. Am făcut și geno ultimele 3 zile pentru reliefare. Mamă, ce prost!
– Păi, tu ce faci? Ești în pat încă? Nu mai mergem?
– Ai busolă?
– Logic. La ce-ți trebuie?
– Arată-mi unde-i nordul.
Și-a întins picioarele în direcția Nord, le-a dezvelit și mi-a zis închizând ochii:
– Escaladează-mi, te rog, vârful degetelor.
Mamă, da’ prost mai sunt!
... în versuri ... 