… în versuri …

Să mă descrii, așa, simbolic,
Nu vreau detalii anatomice să scrii,
Un verb la viitor cu ritmul melancolic,
Dansându-mă, așa să mă descrii.

Să-mi desenezi pe buze ochii-ți umezi,
Oglinzile în care-am dispărut,
Când încercai de frunze să mă cureți
Certându-mi toamna din văratecul sărut.

Să-mi pui în loc de umeri marea,
Corăbii putrezească-n părul meu,
Prin valuri, care nu aduc schimbarea,
Plutește-mă acum, plutește-mă mereu.

În loc de sâni un joc de neatinse urme,
Un tresărit în diminețile târzii,
Fiorul care ne-a ascuns de lume,
Iubindu-mă, așa să mă descrii.

Te aștept, iubito, cum așteaptă norul
Să se facă rouă la-nceput de zi,
Cum nu lasă noaptea să adoarmă dorul.
(Când te fură visul nu am ce păzi.)

Pe un drum ce pare că nu-i vezi sfârșitul,
Știu, e cale lungă să faci primul pas.
Cum, având dreptate, s-o faci pe greșitul?
Cum să cânți același cântec fără glas?

“Vino” se preface într-un fel de “du-te”
Și trimite marea valuri peste noi.
Numărând nisipul umbrelor pierdute,
Unu și cu unu nu mai face doi.

Hai, întinde-mi mâna, nu ai ce te teme,
De e marea strâmbă, plajele pustii,
E cărarea noastră plină de poeme.
Te aștept, iubito, te aștept să vii.

Ți-am găsit în sfârșit talpa piciorului.
Era mereu lângă mine,
Un pic în urmă,
Un pic în loc de urmă.
Nu știu de ce, dar o căutam prin ceruri
Sperând că norii sunt urmele tale.
Credeam că o să fie ceva deosebit,
Ceva de care să-mi fie frică.
O talpă ca oricare altă talpă.
Mărimea 37, 5 degete, cel mic puțin strâmb,
Cel mare puțin prea mare,
Mirosind a pământ și a iarbă.
Am rupt un fir, l-am înfipt între gânduri
Și m-am întins într-un loc gol în formă de ce-ar fi putut să fie.
Priveam norii. Era mai mișto dacă miroseam a nori.
Ce să fac eu cu atâta pământ pe mine?

“Așteaptă, vreau să mă gândesc un pic,
Nu mă grăbi, închipuieți că sunt o floare,
O floare care n-are niciun chip
Și ofilește ofilindu-se în zi de sărbătoare.

Nu mă atinge, de fapt, nici nu ai cum,
Nici nu mă vezi dacă mai sunt aproape.
Nu mă chema să mergem pe același drum,
Cărarea mea e dincolo de noapte.

Am mers la braț, mai știi secundele acelea,
Când nu vorbea niciunul dintre noi,
Doar gândul care răscolește pielea
Mai scânteia în ochii noștri goi.

O amăgire care ne condamnă
Să ne purtăm de parcă-am fi fugit
De-un început de vară la sfârșit de toamnă,
Pe care îl doream să nu mai fi murit.

Să nu crezi că-aș putea cândva să mai renunț
La tot ce nu te mai privește
Și, recunosc, ar fi atâta de draguț
Să-mi spui că nimeni nu mă mai iubește.

Adio? Pe curând? Mai stai?
Sau să mai tac un pic, așa, mai teatrală.
Și câte, Doamne, ai putea să ai,
Dacă ai ști cât sunt de unilaterală …”

– Ce faci? Mai ești aici? Sau iarăși ești în altă parte?
– Leg pauzele între noi cu nevăzute ațe.
O pauză sunt eu, o pauză e prea departe …
– Iar ultima te-așteaptă-aici, la mine-n brațe.

“Ce gând nebun! Ce mi se-ntâmplă?
Atât de mult mi l-am dorit!
Și câtă liniște e în sărutul lui pe tâmplă.
Ce dusă sunt!
Ar trebui să iau o pauză de la gândit …”