Alunec în taina tăcerii,
Mă simt prizonierul uitat,
În stropii magici ai verii,
Abia de mai văd cum să scap.
Dar plouă şi lumea-i mai calmă
Te udă săgeţile moi
Şi văd cum se-ascunde în palmă
Umbrela de tine, de noi.
Să fim serioşi, e o ploaie!
Atâtea-au mai fost pân’ acum.
Dorința îmi curge şiroaie
Prin calmul acesta nebun.
Aş vrea să-ţi mai spun de plăcere
Abia îndrăznesc să respir
Când ploaia reflectă-n cădere
Ce nu reușesc să admir.
Noi stăm, ascultăm necuvântul,
Ploaia cea rece şi caldă;
Mă strânge în braţe pământul,
Iarba îmi creşte sub talpă.
Să las furtuna să treacă,
Să sper c-am să fiu mai curat?
De ploaie mi-e sete şi iată
Ea te iubeşte – eu tac!
... în versuri ... 