Mă tem să stau, mă tem să merg
Să nu îngrop cărarea,
Dar, creşte-n umeri muntele întreg
Iar în privire marea.
Mă lupt în cel mai neted anotimp
Dar m-au lăsat ostaşii,
Un zâmbet mi-a rămas în pumni şi simt
Cum lunecă toţi laşii!
Un pas mai strâmb, ce tremură lovit
Şi nu mai vrea să creadă
De-atâta rugăciune gârbovit
În pleavă se dezmiardă.
Un ultim pas m-aruncă-n sus şi zbor.
Oare de ce şi unde?
“De sus vezi urmele şi drumu-i mai uşor!”
Cărarea îmi răspunde.
... în versuri ... 