Sunt alb,
Am mâinile curate
Cu linii înnorate,
Mă legăn peste margini
La început de pagini.
“Iar m-ai trezit din întâmplare,
Scânteia ochilor mă doare,
Doar știi, cuvintele nu pot trăi în vise,
Respiră-mi o poveste pe genele închise.
Nu te grăbi, stai jos, nu-mi spune totul,
În palme primăvara ne va ghici norocul,
Va netezi orice prăpastie sau munte,
Va înverzi corăbii să ne iubim pe punte …”
O, draga mea, nu ai de ce te teme,
Nu ne-am văzut de-atâta vreme,
Oare mai ții tu minte cum la-nceput de primăvară … ?
Mai bine scriu să nu te sperii iară.
” … Motivul neculorilor din mine
E iarna nopților cu rime,
Iar mărțișorul meu e-un ghiocel cu spini,
Ascunde-l pe sub piele de ochii mei străini,
La pieptul tău cuminte se va-nroși de cald.
Privește-l, este noapte,
E ca și mine alb! … “
... în versuri ... 
Oare de ce povestile respirate dureaza mai mult in memoria noastra? Si, cu toate astea, nu ne descurcam fara cuvinte. Ciudata fiinta asta umana 🙂
Tu nu ai recitit niciodata vreo carte care ti-a placut mult? 🙂
Ciudat, dar nu 🙂 Ceea ce nu pot spune despre povestile respirate. Asta daca acceptam ca exista exceptii care confirma regula. Iar, pentru povesti din cuvinte, Druta este exceptia.