Vine toamna, pleacă toamna
Trec şuvoaiele de-a valma
Plouă’ntr-una şi se-neacă
Toamna, care totuşi pleacă.
Toamna vine, toamna pleacă
Crengile în vânt se-apleacă
Bate lung în vale-un clopot
Pleacă toamna, pleacă totuşi.
Vine toamna, pleacă toamna
Întorc filele cu palma
Cetind despre zări albastre
Despre ierni cu geruri aspre,
Despre lupi ce hrană cată,
Despre doi copii din bancă,
Despre suflete ce seacă,
Despre toamna care pleacă …
Toamna, colorând pamântul,
Vine pe ascuns, pe gânduri,
Scuturându-şi verile,
Asfinţind cărările.
Păsările pleacă toamna;
Ea aşteaptă-n prag, ca mama,
Şi din dor cu gust de pâine,
Toamna te-a creat pe tine …
Codrule cu frunză deasă
Să mă duci pe crengi acasă,
Unde are capăt dorul,
Rădăcina-mi prinde zborul.
Să mă ia de subțiori
Doinele de sărbători,
Să mă țină la fereastră
Zâmbetul de dimineață.
Și-i atât de multă viață
I se face morții greață
Și umblă, și amețește
De te miri cum mai trăiește!
Cu aer îşi umple plămânii odaia
Am soarele-n vene sau poate e ploaia,
Sau poate îmi curge prin vene nisipul,
Sau poate că timpul?
Oricum nu contează, am palmele strânse,
În barca de vise dau leneş din vâsle,
Am soarele-n barcă sau poate că plouă,
Sau poate nisipul se scurge prin rouă ?
Stă singură barca-n deşertul târziu
Sau poate e marea? Nici nu mai ştiu …
Plouă peniţa pe foaie
Cum plouă la geam, subţirel,
Pe străzi se adună şiroaie;
Sunt gânduri căzute din cer.
Şi par aşa toate grăbite,
Zâmbind parcă fără prilej,
Dansează în valuri şi cântă:
“Ne ducem spre mări val-vârtej!”
Desculţă rămâne peisajul,
Se scurg picături de pe ram,
În nouri îşi cată motivul
Peniţa lipită de geam.
Vântul aleargă,
Aleargă vântul
Pe tot pământul.
Florile leagănă,
Leagănă florile
Cu tot avântul.
Greierii cântă,
Cântă greierii
În liniştea serii.
Desculţă prin iarbă,
Prin iarba desculţă
Mă-nchin primăverii.
Un mărţişor – al primăverii început,
Un mărţişor – al iernii blânde deşternut,
Un mărţişor – a sufletului albă parte,
Un mărţişor – în roşu inima iţi bate.
Te rog, vino, primăvară,
Scoate-mi sufletul afară
Să alerge nebunatic
Peste trupul meu tomnatic.
Căci atât de tânăr pare,
S-ar urca pe vânt călare,
Ar lua în palmă marea,
Şi ar scurge toată sarea.
Ar lua la braţ pădurea
Colorând în verde lumea
Şi pustiul arzător
L-ar ploua cu flori şi dor.
Uite ce mai râde, Doamne,
Plictisit de-atâtea toamne,
Speriat de gândul iernii
A uitat de ceasul vremii.
Zâmbetul cu care ies de obicei vineri de la muncă, astăzi l-am adus până acasă îngheţat. Nu ştiam că gerul te poate face să râzi încontinuu! Şi din starea aceasta de fericire, oarecum (ne)natural prelungită, au ieşit urmatoarele:
“Vai, iubitule, uite cum ninge,
Uite cum totul se-mbracă în alb
Şi fulgul acesta în palmă se stinge!
Săracul, poate că plânge?”
“Nu plânge, că-i bine şi cald.”
“Uite, iubitule, un piţigoi!
În noapte, săracul, şi-o fi pierdut pomul.
Cu-atâta jale se uită la noi
Ţopăie, cântă: un’-doi, unu-doi!”
“De unde? Face gimnastică omul”
“Dar uite caţelu-n zăpadă micuţ!
Latră şi muşcă troienele moi
Poate ii foame! Iubite, te uiti?
Of, iară eşti singur deşi suntem doi!”
“Alege: pe tine, pe el sau vă pup pe-amândoi?”
S-a îndrăgostit pădurea,
Crengile îşi răsfirară,
Un păiengeniş de frunze
Şi-a ţesut din primăvară.
S-a făcut atât de deasă,
Că furtuna agitată
Liniştită se aşează,
Ca o lebădă pe apă.
Un spectacol al culorii,
Un mister neînţeles:
Cine i-a pictat pe frunte
Cerului pistruii verzi ?!
E de vină tot pădurea
Ce sărută noaptea cerul,
El, albastru o cuprinde
Verde despletindu-i părul …
... în versuri ... 