Iar ceasul bate ora,
Un ceas cu ace strâmbe.
Sau poate-s două gene
În ochii mei de-o vreme ?
Le şterg cu podul palmei,
Dar le-am strâmbat mai tare
Şi am săpat şi-o rană
În ora ce mă doare.
Grăbit, am stins lumina,
Să nu-l mai văd şi, poate,
Fără lumină, ceasul
Nu va mai şti a bate.
Dar, văd că iar apar
În întuneric pete;
Sunt acele albite
În ceasul pe perete.
... în versuri ... 
E super poezia asta! Faine metaforele tale: “în ora ce mã doare”