… în versuri …

Să nu mă uiţi, atât te rog
Chiar dacă nu-ţi mai scriu deloc.
Candva din amintirea mea
Va răsări ce îţi lipsea
În loc de foc.

Eu nu mă plâng, sunt foarte bine,
Ce-am meritat îmi aparţine.
La fel de-ncet şi de stângaci
Ţi-aş spune cât de mult îmi placi
Plin de ruşine.

Aşa a fost de obicei,
Lăsam în urma mea scântei,
Credeam că poate altă dată
Vom arde îndoiala toată
În flori de tei.

Sub aripă de veche faimă
O nouă zi, altfel de teamă:
Să urc sau să cobor pe rană?
În glasul meu aceeaşi dramă
Încet mă cheamă.

Sau poate ochii din senin
Vor face rouă nu venin,
Iar genele – căzute arcuri –
Vor izvorî în mii de lacuri
Atât de lin.

Dreptatea iar mă umileşte,
Mai bine mint şi râd prosteşte!
Sub masca plină de virtuţi
Te rog atât – să nu mă uiţi
Doamne fereşte!

Căci timpul e un mort ce simte
Doar clipele ce nu-s trăite.
Ascuns de mine sub tavan,
Cu pieptul gol, eolian,
Te uit cuminte!