Taifun,
Cuvântul care-mi stă pe buze-acum,
Îl desenez pe unica hârtie
Vie
Ce-a mai rămas
Ne-atinsă de privirile de “bun rămas”.
Creionul meu cu inima în vârf zbătându-se,
De-atâta frică să n-o dea pe jos,
S-a prăbuşit cu ea pe albul sfânt al pânzei, liniştindu-se
Mi-a imprimat două perechi de aripi, ambele pe dos
Ca urmele de buze
Care-n loc să strige “Te iubesc”,
Şoptesc din ce în ce mai vinovate scuze
Sau orice altă neintenţie în “-esc”.
Apoi creionul gri s-a-nfipt în minte,
Mi-a aruncat prin colţuri de hârtie oseminte,
În centru un fuior de ameţite curcubeie
Şi-un lacăt care semăna cândva a cheie.
În suflet, nu! Nici să nu încerci să te strecori!
El unicul mai ştie amintiri despre culori!
Dar cât crezi că te aperi cu-o bărdiţă
Când şi aşa ai literele ferfeniţă?
Mi-am scris şi sufletul într-un final
Pe orişice prăpastie de mal.
L-aş fi vândut lui Necuratul, nu lui Dumnezeu,
De-aş fi ştiut că viaţa-mi desenează chipul tău.
... în versuri ... 