… în versuri …

– Iubitule, dormi!
– Nu pot, draga mea, nu mi-e somn.
M-am cufundat de-atâtea ori
În oceanele de şterse mângâieri,
Încât mai simt neliniștea în pori
Şi nesfârşitele păreri:
“O şansă am de a iubi
Şi-atâtea feluri de-a albi.”
Ştiu, îmi vei spune că sunt prea multe leacuri,
Că boala mea-i de veacuri,
Că și-n pustiuri bobul
Aşteaptă ploi, iar robul
Ca-n libertate ochii lui
Să nu se-nchine nimănui.
Nu mi-a fost teamă niciodată,
Cădeam cu zgomot şi îndată
Sunam în clopotele învierii
Pân’ a m-ajunge sunetul căderii.
Acum, însă, nu mă ridic la nori, nu văd pământul. Oare
Nu mai am aripi nici picioare?
Mi-e frică
Să-mi pierd dezlegarea ce mă ridică.
Mă chinui să adorm păreri:
“Ai fost tu oare cea de mâine? Vei fi tu oare cea de ieri?”
Dar, eu? Oare eu mai sunt cel de azi?
– Iubitule, cazi!