M-am lăsat purtat de gândul,
Care-ți mângâie piciorul,
Pe sub piele-mi bate vântul,
Setea mi-a umplut ulciorul.
Căutând în aer scuza,
Mâna mea ți-ascunde părul,
Cum ascunde ramul frunza
Și minciuna adevărul.
Câtă liniște în sânge,
S-a oprit să te privească,
Altceva în piept mă strânge,
Ce-ar muri să mai trăiască.
Dar de unde-atâta verde?
Cine-nmugurește scânduri?
Teamă mi-i că te voi pierde,
Teamă mi-i de-atâtea gânduri …
... în versuri ... 
:)…imi place sa cred ca… si cuvintele sunt foarte asemanatoare cu fiintele,ele sunt chiar fiinte.
(Esti )copacul (care) traieste in aer. Plamanii lui verzi sunt la vedere,dar radacina lui e in pamant.
Cuvintele isi au radacina in creierul uman si atunci sunt aidoma copacilor, dar dupa aceea pornesc spre sfera abstracta a auzului, in care si locuiesc un timp.Adorm in litera scrisa ca sa se trezeasca alergand pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vanatului, mereu gonite din urma de impuscatura privirii, de explozia timpanelor.(…)
…”Câtă liniște în sânge,
S-a oprit să te privească,
Altceva în piept mă strânge,
Ce-ar muri să mai trăiască.”…
PS: ar trebui, totusi ,inventata o atomica a cuvintelor! 🙂
Sau de inventat un cuvant care ar descrie toate cuvintele 🙂
as fi curioasa de propunerea maestrului,,per se”