Voi coborî din ultimul vagon,
Așa cum mai coboară oamenii din trenuri,
Cum ai lăsa în frig țigara pe balcon,
Iar ea, șerpuitoare, întreabă: “De ce tremuri?”
O gară ca oricare altă gară,
Nu întâlnești pe nimeni cunoscut,
Doar tu și alții care mai coboară,
Ce lasă-n spate goluri în golul absolut.
La casă nu e nimeni, e stația prea mică,
Se dau doar funii gratis spre fiecare nod,
Iar cel ce nu mai cade nu se mai ridică
Rugând pe cineva să-i facă la cravată nord.
Ascultă! Auzi? Aleargă pașii minimi
Înghesuindu-și graba pe o hartă,
Cum venele grăbite își varsă grija-n inimi,
Ca niște flori uscate într-o vază spartă.
Întorc privirea, (cu toții facem asta,
Atunci când nu am spus destul sau am tăcut)
Dar vântul mi-a închis nepăsător fereastra
Și ultimul vagon a dispărut.
... în versuri ... 
….,,Norii fâlfâie-o horbotã rarã.
Abur proaspãt prin crâng a rãmas.
Vin pe-un sleau desfundat de la garã
Si mai e, si mai e pân’acas.
E tãcere si calm în pãdure.
Vãd o cusmã de ceatã pe-un fag
Si mã bântuie gânduri obscure…
Dezolant esti, tinutul meu drag.”(…)