Eram ca doi copii, jucam de-a “negânditul”,
Mă ascundeam de tine și tu te ascundeai,
Cu ochii strânși în palme priveam nepotrivitul,
Nu mă gândeam la tine, nici tu nu te gândeai.
Străin pășeam pe ape ca fulgii primăverii,
Nu exista nici unul, nu exista nici doi,
Duceam departe floarea să nu rodească merii,
Cădeam ca frunza goală privind copacii goi.
Și din avântul nostru spre sigure tăceri,
Când nu strigam la tine, nici tu nu mă strigai,
Când nu știam a cere și nu știai să ceri,
Se naște-o Veronică, se naște un Mihai …
... în versuri ... 