… în versuri …

Întrebări ce par că-și plimbă portavocea peste săbii
Ca vulcanul ce apare ca un val între corăbii,
Negândite, premature, necerute întrebări,
Ce mai căutați la umbra nepășitelor cărări?

Tot ce-a fost cândva o șoapta fără verb, fără pricini,
Astăzi crește ca o punte între flori și rădăcini.
Nu cumva din tot pustiul flăcăratelor minciuni
Vor ploua altfel de ape peste altfel de minuni?

Cine sunteți, cine suntem, ce vom fi sau poate nu?
Cine va striga pe nume enigmaticul “acu”?
E corabia prea mare? Hai, să îi salvăm pe toți!
Doar vâslașii fără umeri pot să plimbe peștii morți …

Ne legăm la ochi și tacem, nu mai auzim nimic,
Ne aplaudă și clovnii, toată lumea e un circ!
Nu cerșim, ne cerem drepturi, arătând spre Dumnezeu:
“Când vreau eu, atunci există, doar și ăsta-i dreptul meu!”

Să încălecăm deci zarea, să ne ducem spre apus,
Să ne stingem lumânarea înjurându-ne nespus
Și așa în bezna oarbă, încălzind pereții uzi,
Ne vom recunoaște iarăși, mai curați și mai absurzi.

Vom cădea-n genunchi plângându-i, ne vom ridica iubind,
Vom deschide iarăși ochii fără întrebări, zâmbind.
Să întoarcem, deci, pământul unei altfel de măsuri,
Să ne strângem iar în brațe, să ne sărutăm pe guri …