… în versuri …

În spartele oglinzi
Ce ne servesc drept suflet
Ne sărutăm timizi
Luceferii din frunte.

Și nu ne pasă felul
În care visul doare,
Doar ăsta ne e țelul:
“Ce nu mănâncă – moare”.

Pe străzile supuse
Unde nimic nu crește
Cu zâmbete obtuze
Trec gălbenite fețe.

Cu creierii laconici
Mai mari decât toți munții
Ne patentăm în cronici
Inteligența burții.

Necinstea și grandoarea
Asta ne e natura
Afară ținem floarea
În casă creștem ura.

Când vom scăpa de ele
La umbra altui soare
Scăldată-n ploi de stele
Iubirea va răsare!

Privim atent cum trece timpul,
Cum trec pe rând zile din an;
Prin anotimpuri reci şi calde
Păşim aproape în zadar.

Privim spre norii care pleacă,
Ne bucurăm de lipsa lor.
Uităm că datorită ploii
Răsare verdele din noi.

Visăm doar lucruri efemere,
Ne-mpiedicăm gonind spre ele
Şi aşteptăm de sus pomene,
Când aruncăm cu pietre-n stele.

Şi nu mai râdem, nu glumim
În loc de zâmbete – rânjim,
Iar dragostea către aproape
Cu orice pas e mai departe …

Marţea are gustul rar
Şi ochii deşi de boschetar,
Iar trupul gros fără veşminte,
Şi-l flutură în vânt neclar,
Când primăvara minte.

Pe trecere, un pieton hoinar
Înfruntă valul bălţii iar
Şi palidă bordura simte
Cum curge marţea pe sub var,
Când primăvara minte.