… în versuri …

Azi am vrut să descompun
Vorbele, dar nu le spun
Poate doar atât: “Îmi placi”
Dar ceva îmi zice: “Taci!”

Ieri am vrut să mă aplec
Lung spre clipele ce trec,
Clipe-n care mi-ai plăcut
Și în care am tăcut!

Azi ca ieri, fără cuvinte
Gândul țipă, dar cuminte,
În tăcerea care-o tac
Mă întreb: “Poate îți plac?”

“Alo, alo! n-aud nimic,
Te rog, mai zi o dată
Am auzit că vrei copii ?
Ceva de ciocolată ?

Aha, deci e romantic, nu,
Să vii târziu acasă ?
Și-apoi să spui că n-ai fost tu,
Și că-i ultima dată ?

Mă-ntreb de ce te mai iubesc?
Mă-ntreb a câta oară !
Și când m-oi sătura  să știi,
Să știi că plec la țară .. ”

“Of, iar exagerezi prea mult
Doar știi că țin la tine
Chiar de vecinele vorbesc
Că umblu prin vecine.

Doar le cunoști și tu, ia zi,
Nici ție nu îți place
La spate când un zâmbet plin
În bârfă se preface!

Dacă iubesc ? Nu te grăbi,
Am pentru tine multe!
De vrei, îți fac din amintiri
Castele nevăzute!

De fapt, te-am dus deatâtea ori
Pe-acolo, când furată,
Gustai din visul meu povești,
Povești de ciocolată!

Și pentru-atâta lucru mic
Lipsit de importanță
O ceartă să trimită iar
Iubirea în instanță?”

“Nu-i chiar atât de grav, mă ierți,
Dar știi că mă topesc
Când spui atâtea vorbe dulci;
De asta te iubesc!”

Îmi pare, iubito, că dimineața,
Cu zorii albaștri și părul în rouă,
Te caută-ntr-una s-alerge pe față
Cu salbe de nori, cu iarba cea nouă,
Cu dulci sărutări să-ți acopere chipul
Cum vântul și marea cuprinde nisipul ?

Am vrut să-ţi zic, iubito,
Că-n ale tale lacrimi
Mă regăsesc târziu,
Mă regăsesc zadarnic.

Am vrut să-ţi scriu, iubito,
Că ale tale şoapte
Strigau la nepasărea-mi
Dar e târziu şi-i noapte.

Cerneala s-a uscat …
Dar pana tremurândă
Tot sapă ne-ncetat
Un vers fără retină
Și-i orb, şi e păcat !

Te-am văzut de-atâtea ori
Erai soare printre nori
Erai soarele-răsare
Peste clipa ce dispare
Raza blândă de la care
Un izvor se face mare
Poate norul erai tu?
O, nu!

Miroseai a flori de vară,
Aveai gust de primăvară,
Toamna nu zboară cocorii,
Se trezesc din somn şi zorii,
Roua înfloreşte floarea,
Valul s-a făcut cât marea,
Poate din cauza ta ?
O, da!

Semănai în palmă frunze
Ca să-mi ningă fulgi pe buze
Ţurţurii ating pământul
Viscolul întrece vântul
Curcubeul alb răsare
Gheaţa lunecă pe soare
Poate iarnă erai tu ?
O, nu!

Şi te văd, aud, te simt
Vei veni c-un anotimp
Oare te voi aştepta ?
O, da!
O, da!
O, da!

O viață-am vrut să te privesc
Orbit de fericire
Și chiar credeam că te iubesc
Cum nu iubește nimeni.

Am vrut să te iubesc corect,
Dar prea fierbinți și tineri,
Topeam ghețarii imperfecți
La poluri diferite.

Și s-au întors toate pe dos,
Tu n-ai mai fost aceeași,
O ursitoare fără rost
Ghicită strâmb! Femeie …

Ziuă noaptea mea de-ar fi
Numai să te pot găsi,
Florile aş scutura,
Stelele aş dezgheţa,
Munţii toţi i-aş răsturna!

Noapte ziua mea de-ar fi,
Numai să te pot găsi,
Razele aş răsfira,
Umbrele aş lumina,
Norii i-aş împrăştia!

Aş lua în păr izvorul
Să mă spăl de dor cu dorul
Şi la rădăcina verii
M-aş culca pe sânul ierbii,
De-ar fi noapte, de-ar fi zi,
Dacă nu te-aş mai găsi!

Am aripi, pot să zbor
de când ochii noştri au colorat pentru prima oară obrajii,
de când gândul meu te caută în fiecare dimineaţă,
de când toate cuvintele mele îşi găsesc liniştea în tăcerea ta,
de când zâmbetul tău mă izbeşte de nori,
de când ochii mei uită să mai clipească când te oglindeşti în ei,
de când rimele mele s-au mutat la tine-n păr,
de când orice gest e un miracol,
o nouă zi, o nouă noapte,
un nou fior,
un nou izvor de şoapte …

Te rog, te rog să nu spui niciodată
că toate-s trecătoare
cu timpul toate-s amintire
că efemere toate sunt,
să nu-mi vorbeşti de apă şi pământ,
da, ştiu, vor trece ani,
vor trece anotimpuri,
acoperise-vor cu frunze şi nămeţi culorile din ale noastre chipuri,
dar voi păstra în ochi privirea neclipită,
în păr purta-vei rimele albite,
vom adormi cu genele-mpletite,
va curge lin izvorul şoapte,
o nouă zi, o nouă noapte!