E o zână fără forme
Din povestea fără nume
Scrisă de-un poet pe ciorne
Şi lăsată-n vârful lunii.
S-a-ntâmplat ceva, căci, iată,
Nu mai plânge toamna frunze,
De la vara care-o ceartă
Înverzită-şi cere scuze!
Ea, fricoasă ca un mugur
Tremurând în primăvară,
În copacii ce se scutur,
S-a urcat şi nu coboară.
Nu raspunde nici când cheamă
Iarba stofa ruginie,
Nici când aripi fără teamă
Din înalturi o adie.
Are buzele răscoapte,
Sânii plini de roadă multă,
Tot mai goală pare-n noapte,
Ziua e tot mai adultă!
Şi timidă, admirată
Ca fecioara de-al său mire,
Va cuprinde lumea toată
Şi va coborî-n privire!
... în versuri ... 