Și dacă-ar fi să nu mai ningă,
Așa cum n-a mai nins demult,
Nici ploile nu se mai schimbă,
Ne vom preface într-un fulg.
Și vom zbura așa haotic,
Căzând pe buze și tăceri,
Topindu-ne apoteotic,
Pân’ astăzi n-o să fie ieri.
Cristalul nostru singuratic
În timp va dispărea, iar noi
Vom aștepta primăvăratic
Să-nmugurim în alte ploi.
Și ne mințeam.
Spunea “Sunt văduvă”, “Vreau să fiu și eu” îi spuneam.
Îi părea rău de ceva și zâmbea.
Mai era și-un copil undeva, care-mi spunea Tată
Și-mi arăta niște vată.
E prost ca taică-său, dar măcar știe ce vrea.
Mâncam și eu cândva vată
În lipsă de tată.
Așa e normal, să semănăm,
Copiii altora cu tații altora, femeile între ele,
“Bună” cu “La revedere”.
Avea păr pe cap și cam atât, mai puțin o suviță
De ștrengăriță.
Și-a ascuns-o după ureche
Ca pe-un suflet pereche.
Nu vreau să-i fac iluzii că aș mai lăsa-o văduvă. Tehnic nu e posibil.
A încercat să plângă. Am râs. A renunțat și mi-a zis că-s bou.
Nu e bine să te contrazici cu o femeie când ești bou.
Era de Paște. Am spart câte-un ou.
Al meu era putred, al ei încă nu.
Mi-a întins albușul pe piatră, ca o virgină,
Mi-a sărutat lipsa și a scuipat,
Și-a luat vata de mână și mi-a arătat fundul. Scuipasem și eu.
A uitat să lase florile. Așa face de fiecare dată: aceleași flori, același miros de plastic.
Când era tânără voia să se facă artistă doar pentru mine.
O aplaudam numai când pleca. Aplaudam direct din pat. Și acum bat din palme.
Oasele ciocnindu-se nu se aud de departe, așa că nu s-a mai întors.
Acum oare pe cine mai scuipă?
Ea e văduvă, eu am fost,
Ea mai trăiește, eu țin post.
... în versuri ... 