… în versuri …

Ningea. De parcă era ultima ninsoare și ei trebuiau să o salveze.
Cu limbile scoase afară, încercau să nu rateze niciun fulg. În special pe cei mici.
Ea din bunătate și milă, el din plagiat.
Gura ei – orhidee, a lui – excavator. Asta e, de la stat mai puțin, de la Dumnezeu ce-a mai rămas pe stoc.
Excavatorul, cu gura plină, a spus ceva. Orhideea, neîntelegând, l-a sărutat.
Au făcut schimb de fulgi. În București ninsoarea are gust de manele cântate de Iris.
Au tăcut amândoi dând din cap. El pe “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, ea pe “Cry Baby” și zâmbea.
A ridicat-o în brațe să ajungă la fulgii mai copți din vârful copacilor.
Îi băga ca pe niște cireșe în sân. În sânul lui.
Ea culegea în continuare roada, lui îi creștea nivelul de zăpadă din cap.
“E bărbat, trebuie să rabde”. “E femeie, trebuie …”
Ea, cu ochii umezi, l-a sărutat iarăși. El, cu pielea udă și fără experiență, nu a avut nimic împotrivă.
Au mai strâns fulgi o vreme până nu a mai căzut niciunul. Până a început timpul să se dea înapoi.
Mașinile mergeau invers, prețurile se micșorau, păsările zburau cu ciocul în urmă,
trecătorii se salutau cu “La revedere”, colindele în metrou, cântate invers, păreau discursuri naziste.
Frunzele se prindeau înapoi de copaci. Întâi putrede, apoi galbene.
Se făcuse toamnă.
S-au oprit în ziua în care s-au întâlnit sau ar fi vrut să se întâlnească.
În august.
Ningea.