“Așteaptă, vreau să mă gândesc un pic,
Nu mă grăbi, închipuieți că sunt o floare,
O floare care n-are niciun chip
Și ofilește ofilindu-se în zi de sărbătoare.
Nu mă atinge, de fapt, nici nu ai cum,
Nici nu mă vezi dacă mai sunt aproape.
Nu mă chema să mergem pe același drum,
Cărarea mea e dincolo de noapte.
Am mers la braț, mai știi secundele acelea,
Când nu vorbea niciunul dintre noi,
Doar gândul care răscolește pielea
Mai scânteia în ochii noștri goi.
O amăgire care ne condamnă
Să ne purtăm de parcă-am fi fugit
De-un început de vară la sfârșit de toamnă,
Pe care îl doream să nu mai fi murit.
Să nu crezi că-aș putea cândva să mai renunț
La tot ce nu te mai privește
Și, recunosc, ar fi atâta de draguț
Să-mi spui că nimeni nu mă mai iubește.
Adio? Pe curând? Mai stai?
Sau să mai tac un pic, așa, mai teatrală.
Și câte, Doamne, ai putea să ai,
Dacă ai ști cât sunt de unilaterală …”
– Ce faci? Mai ești aici? Sau iarăși ești în altă parte?
– Leg pauzele între noi cu nevăzute ațe.
O pauză sunt eu, o pauză e prea departe …
– Iar ultima te-așteaptă-aici, la mine-n brațe.
“Ce gând nebun! Ce mi se-ntâmplă?
Atât de mult mi l-am dorit!
Și câtă liniște e în sărutul lui pe tâmplă.
Ce dusă sunt!
Ar trebui să iau o pauză de la gândit …”
... în versuri ... 