La semaforul întrebărilor ascunse
Treceam răspuns la roșu infinit,
Când exclamam părerile nespuse,
Rotund, un semn de întrebare m-a oprit:
”Adică, dom’le, cum se face?
Cum poți să treci, așa, ca un erou?
Pe roșul nostru scrie “Pace”
Și “Întrebări fără ecou”.
Am mai văzut nerozi cu gura mare,
Cu pași ușori și umbra cheală,
De n-ai răspuns la următoarea întrebare –
Proces verbal pe plictiseală.
Ia zi, maestre în cuvinte,
Te văd, așa, vioi, dispus,
De ce răspunsul nu-i cuminte
Când întrebarea nu s-a pus?”
“Curată-i amintirea care
Își face singură trecut
Din tot ce încă nu mai doare,
Din tot ce poate n-a durut.
Iar întrebarea-i numai una
Ce scuipă ploi peste scântei,
Hai, spune-mi tu, de ce minciuna
Se teme de minciuna ei?”
De-atuncea semaforu-i verde
Și trec răspunsuri fluierând,
Și nicio întrebare nu se vede
În amintirile din gând.