… în versuri …

Sărea prin băltoace încercând
să-mi arate cât de mult i-a fost dor.
Intrase până la zâmbet în ploaie.
O pozam lovind puternic pleoapele, până la lacrimi.
Pentru portretul final a luat cerul din ochi și l-a aruncat în sus.
Îi cădeau pe umeri stelele.
“Dacă aș fi fost lună, aș fi fost nefericită”,
mi-a zis arătându-mi doar partea ei luminată.
După ce am vizitat toate apele pământului, i-am deschis ochii
și-am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva înainte de a se trezi:
“Vreau să fii lună” și am dispărut.
Era dimineață.