… în versuri …

Mi-a sărit în spate ploaia
(A sărit așa ca tine!)
Și îmi vălurește foaia:
“Iarăși eu. Ghicește cine-i?

Nu am calități solide,
Nu-s nici rea și nici cuminte,
Cad în goluri suicide,
Știu să izvorăsc din minte.”

Cu privirea grea, lichidă,
Pe a ploii urmă rece,
Cade mâna mea aridă:
“Toate trec. Și tu vei trece …”

Să-ți trimit un fior din muguri de piele
Dezvelind toate părțile mele?
Sau, poate, tăcerea clipită, atingeri stelare,
Adresa ta mică pe nicio scrisoare?
Undeva într-un colț rătăcit ”te iubesc”
Sau, poate, în colțul iubit ”rătăcesc”?
Un singur cuvânt
Pe ultimul rând?
Ba, nu. Cel mai bine-i să-ți scriu poezii
Din care să pleci, în care să vii,
Din care să pară că ești și nu ești,
Ca unui copil să-ți vorbesc în povești.
Să pun câte-un ”prea” la orice cuvânt,
Să fie ”prea” zbor, deși-i ”prea” pământ,
Să fii ”prea” acum și-n ”prea” viitor,
Privește-mă ”prea”, dacă nu-i ”prea” ușor!

Ți-am trimis un fior ”prea” necunoscut …
Am scris și mai scriu câte-un ”prea” în trecut.

Orice gând despre tine-i o ultimă vamă
Prin firul de iarbă, spre cer sau pământ.
Poți să plângi, să zâmbești, e ridicola dramă
În care se tace sub jurământ.

Când sângele tău îmi furase din aer,
Iar sfințenia ta nebunia din timbru,
De-am rămas numai inimă goală pe-un taler,
Ai sărit din balanță cerând echilibru.

Nu am suflet, nici trup,
Sunt un fel de-amețeală,
Ca o miere uscată în stup
Cu un gust ințepat de răceală.

Mie rău sau mi-e bine?
Orice gând despre tine …

Am o batistă
Ce nu există,
O port la costumul pe care nu-l port
Când am putere să nu mai pot.
Miroase-a plural,
A noi doi pe un val,
Când numai nisipul ajunge la mal.
Chiar și inima albită-mi cuprinde
Atunci când spre tine firesc se desprinde.

Odată, fără să cad, am călcat-o-n genunchi
Și mi-a zburat rădăcina spre trunchi,
Pe dos m-a întors atâta de sus
Încat n-am avut nimica de spus.
O vând și o cumpăr în fiece zi,
Câștig din răspunsul: A fi? A nu fi?

Am ascuns în ea o floare îmbrăcată-n altă floare,
O durere care, ne-ncepută, nu mai doare,
Un pământ îngropat pân’ la urmă-n pământ
Și un gând despre tine în gând.

Pot s-ascund în ea și-un munte,
Numai lacrima mea când te pierd
Și nici zâmbetul meu când te văd nu-l ascunde …

E dimineață, iarăși dimineață
Și ploaia cade șoapte lângă noi,
Nu mă trezi, mai ține-mă în viață,
Îmbracă-mă cu tine,
Vreau să rămânem goi.

Să ne dorim așa, la întâmplare,
Cu mult mai sigur ca de obicei,
Să rătăcim pe ultima cărare,
Să-ți strâng în brațe pașii,
Tu să-i culegi pe-ai mei.

Și când n-o să mai cadă ploaia șoapte,
Iar liniștea ne va trezi păgân,
Dezbracă-mă și lasă-mă pe moarte,
Cât nu e dimineață,
Vreau singur să rămân.

Când ne-aruncam fără de teamă
Din vârfuri nalte de fiori
Și geana tresărea pe geană,
Oare-am fost noi de-atâtea ori?

Când ne iubeam în toamnă primii
Cum se iubesc copacii goi,
Pluteam în apele neștirii,
Iubito, oare am fost noi?

Simțeam mirosul tău în palme
Când rătăceam pe unde-ai fost,
Furtuna mea cu valuri calme
Ce-alungă fluturi fără rost.

E prea tăcere, gândul zboară
Aleatoriu în trecut,
Când am tăcut întâia oară,
Iubito, tu de ce-ai tăcut?

– Mi-e atât de dor de tine
încât mi-e teamă că mă voi îndrăgosti
înainte de a te vedea prima dată.
– Atunci, hai să nu ne vedem niciodată
și să ne fie dor încontinuu, și să nu mai murim.
– Vrei să nu murim împreună?
– Dacă ne-am vedea întâmplător pe stradă,
ochii mei îi vor deschide pe ai tăi doar pentru o singură clipă și … am simți amândoi.
– Te-aș ține de mână și te-aș privi o eternitate. Ți-aș prinde în păr timpul meu.
Va fi prima și ultima noastră privire, iar din noi va rămâne doar dorul.
– Mi-e dor de tine …
– Dor …

Am bătături de la fiori
De când nu te-am văzut de-atâtea ori,
De necuprins e umărul tăcerii
Pe care șerpuind se scutur merii.

Îmi e de-ajuns o mică flacără de noapte
Să văd ce ziua nu se poate
Și-n valsul mâinilor ce se imită
Ți-aș arăta privirea mea nefolosită.

Voi fi o scoică care cheamă veșnic marea,
O piatră care sparge depărtarea
Și cât mai simt prezența ta în începuturi,
Din mărul meu, te rog, să nu te scuturi.

E toamnă. Vorbește-mi de parcă
De șoapte se scutur copacii
Și marea de frunze e-n barcă,
Și nu văd pământul cârmacii.

Citește-mi ceva din tăcere,
Cum cade în apă privirea
Și valul atingerii piere
Lovindu-și de stâncă neștirea.

Rănește-mi ce nu mă mai doare
Cu dulci mângâieri de artistă,
De azi căzător în picioare,
Ascultă-mi ce nu mai există.

Și, totuși, îngheață copacii,
Iar tu, negreșita mea doamnă,
Ești frunza ce-ndeamnă cârmacii
Spre toamnă, spre toamnă, spre toamnă …