– Mi-e atât de dor de tine
încât mi-e teamă că mă voi îndrăgosti
înainte de a te vedea prima dată.
– Atunci, hai să nu ne vedem niciodată
și să ne fie dor încontinuu, și să nu mai murim.
– Vrei să nu murim împreună?
– Dacă ne-am vedea întâmplător pe stradă,
ochii mei îi vor deschide pe ai tăi doar pentru o singură clipă și … am simți amândoi.
– Te-aș ține de mână și te-aș privi o eternitate. Ți-aș prinde în păr timpul meu.
Va fi prima și ultima noastră privire, iar din noi va rămâne doar dorul.
– Mi-e dor de tine …
– Dor …
0
Am bătături de la fiori
De când nu te-am văzut de-atâtea ori,
De necuprins e umărul tăcerii
Pe care șerpuind se scutur merii.
Îmi e de-ajuns o mică flacără de noapte
Să văd ce ziua nu se poate
Și-n valsul mâinilor ce se imită
Ți-aș arăta privirea mea nefolosită.
Voi fi o scoică care cheamă veșnic marea,
O piatră care sparge depărtarea
Și cât mai simt prezența ta în începuturi,
Din mărul meu, te rog, să nu te scuturi.
E toamnă. Vorbește-mi de parcă
De șoapte se scutur copacii
Și marea de frunze e-n barcă,
Și nu văd pământul cârmacii.
Citește-mi ceva din tăcere,
Cum cade în apă privirea
Și valul atingerii piere
Lovindu-și de stâncă neștirea.
Rănește-mi ce nu mă mai doare
Cu dulci mângâieri de artistă,
De azi căzător în picioare,
Ascultă-mi ce nu mai există.
Și, totuși, îngheață copacii,
Iar tu, negreșita mea doamnă,
Ești frunza ce-ndeamnă cârmacii
Spre toamnă, spre toamnă, spre toamnă …
Mi-aș da singurătatea pe liniște,
Dar nu e nimeni atât de liniștit.
Mi-aș da singurătatea așa, pur și simplu,
Dar cine-i mai liniștit decât timpul?
Am lăsat-o să stea între sfârșitul de “ieri” și-nceput de “acum”,
Întoarsă la capăt de drum,
Dar orice răspuns ce nu-l vezi printre cărți
E singularul cuvântului “părți” …
Aș da-o și-n chirie
Pentru ani o mie
Sau poate mai mult,
Dar în singurătatea cui să mă mut?
– Cică-a fost un cutremur. Ai auzit?
Exact când eram pregătit
Să mă duc la culcare.
– A fost mare-mare?
– Când căscam și eu liniștit,
O ditamai muscă speriată-am înghițit.
Dau să mă țin de perete …
– Simt ele ceva, lua-le-ar naiba de insecte!
– Ziceam de perete, nu mai era.
Ce belea!
Deși, ar fi trebuit să fie, probabil,
Unde dădusem anul trecut cu lavabil.
Geamul era indecis
Dacă era deschis sau închis,
Se hotărâse într-un final
Să se facă oval.
Becul îmi dădea din cap a supărare
Să-i dau ceva de mâncare.
– Da’ ce-i pisică sau câine?
– Și mi-a venit așa un dor de ziua de mâine!
Și dăi cu speriatu’,
Strigatu’,
Din mâini datu’,
Pe Dumnezeu chematu’
Și-apoi s-a oprit.
Ne-am liniștit.
Și eu și musca am ajuns în sfârșit,
Ea în stomac, eu la perete.
– Lua-le-ar naiba de insecte …
”Știi să numeri?
De ce dai din umeri?
Nu-mi spune că iar încerci să zbori?
M-ai făcut să râd de-atâtea ori.
Încetează.
Aprinde-ți privirea. Stai jos și fumează.
Ochii nu ți-i ridică
Nici fumul de arsă aripă?
Nu înțeleg, de ce, atunci,
În goluri întruna te-arunci?
Toată viața o are-ngrădită cu cretă
Și nici nu regretă.
Te-aș pune-n abecedar, nu alta,
Litera B: ”Bățul și Balta”
Mai știi de câte ori ai căzut?
Sau poate tu zbori într-un fel nevăzut?
Nici să vorbești, nici să numeri.
De ce dai din umeri?”
”De m-aș fi putut desprinde
De pământ nu doar în minte,
Ar fi unicul meu zbor
Deasupra mea, deasupra tuturor.
Să las rădăcinile în cretă
Și pe cel ce nu regretă.
Pasul meu numai pământ
Poa’ să meargă și-n mormânt.
Eu vreau unicul meu zbor să-l număr,
Dar tăcerile din fiecare umăr …”
Am fost așa cum mi-a plăcut,
Un fel de pat neașternut
În care zilele se-mbină …
Umbrește-mă, nu vreau lumină.
Miracole ce nu există
În lumea de afară tristă,
Ființă tu, eu neființă,
Dorește-mă când ai dorință.
E cerul care bate miezul vieții
Planetele ciocnindu-se rebel.
Așteaptă-mă la începutul ceții
Sau nu mă aștepta defel.
Dar m-am oprit între ecouri,
Un tunet suspendat pe veci,
Plămânii mei sunt plini de nouri.
Topește-mă, am ochii reci.
Drumul care crește iarbă
Îți zâmbește când te pierzi
Și cu pasul fără grabă
Cazi în brațele lui verzi.
Drum căzut și el din ceruri
Pe când mai putea zbura,
Poți să-l calci în mii de feluri,
El pe tine, însă, ba!
”A căzut. Și ce-i cu asta?
Sunt atâtea care cad.
Știi, când nu mai mergi, năpasta
Leagă aripa de pat.”
Oare drumurile noastre
Negăsindu-ne sub tălpi,
Vor crea din iarbă oaste
Înarmată doar cu lămpi?
– Bună seara.
Te-am căutat peste tot,
La rădăcina cuvântului ”pot”,
În ochi singuratici, în flori aruncate,
Deprinderi păgâne, tăcerea din carte,
Am fost cerșetor, împărat și ateu,
Și diavol am fost, am fost Dumnezeu.
Înviam și muream în orice secundă,
Strigam către lună să nu te ascundă.
Cu sângele fiert intram în morminte
Iubind și urând păcatele sfinte.
Și râuri am curs să te caut în mare,
În brațe străine, pe sub picioare.
Răscoleam poezii și lacrimi furate,
Arse scrisori, adrese uitate.
În frunze căzând și-n mărul din vierme,
Dorințe nebune, tăcute blesteme.
Prin curcubeie ce spintecă norii,
În toamne când nu le mai pleacă cocorii.
În fire albite de nopți prea puține …
Dar te-am găsit adormită în mine!
– Bună seara.
”De azi mă las de vicii. Punct.”
Obișnuia să spună un defunct
În dimineți tot mai confuze
Scăpând silabele din buze.
”Voi fi alt om, mai bun, mai drept”
Cu inima bătând haotică în piept,
Își căuta cu degetele drum spre emisfere
Vorbind cu Dumnezeu despre durere.
”Voi fi spontan, iubind continuu”
Privea în gol dorindu-și plinul,
Pereții atrăgându-se nesigur
Îi desenau în viitor cuvântul ”singur”.
Așa cum timpul pune praf pe toate,
I-a învechit și lui trecuturile dezlânate.
”Acum, să mă dărâme niște vicii?
Ha-ha! Sunt temporare. Doar capricii”
”De azi mă las de vicii. Punct.”
Obișnuia să spună un defunct …
