S-a îndrăgostit pădurea,
Crengile îşi răsfirară,
Un păiengeniş de frunze
Şi-a ţesut din primăvară.
S-a făcut atât de deasă,
Că furtuna agitată
Liniştită se aşează,
Ca o lebădă pe apă.
Un spectacol al culorii,
Un mister neînţeles:
Cine i-a pictat pe frunte
Cerului pistruii verzi ?!
E de vină tot pădurea
Ce sărută noaptea cerul,
El, albastru o cuprinde
Verde despletindu-i părul …
Iar ceasul bate ora,
Un ceas cu ace strâmbe.
Sau poate-s două gene
În ochii mei de-o vreme ?
Le şterg cu podul palmei,
Dar le-am strâmbat mai tare
Şi am săpat şi-o rană
În ora ce mă doare.
Grăbit, am stins lumina,
Să nu-l mai văd şi, poate,
Fără lumină, ceasul
Nu va mai şti a bate.
Dar, văd că iar apar
În întuneric pete;
Sunt acele albite
În ceasul pe perete.
Oare câte lucruri pot încăpea într-o palmă ?… Un bob ? Câteva picături de ploaie ? O felie de pâine ? … Sau altă palmă ?
Palma ta …
Marea s-a-necat în tine,
Cerul l-ai păşit subţire,
Ai cuprins stelele-n palmă
Şi le legeni să adoarmă.
Dreapta soarele răsare,
Stânga-l duce la culcare,
Vântul, sforăind, adoarme
Învelit în podul palmei.
Între degete, de-un nor,
Pregătindu-se de somn,
Visele-şi agaţă Ene,
Ghemuindu-se sub gene.
Şi sfidând tot înţelesul,
Strângi în palme universul,
Şi cu el uşor cobori
Şi în palma mea adormi !
Ei si după ce am facut un pic de cunoștință și lucrurile au început să fie mai clare, în sens de scop, cauză, efect (sau orice altă ordine doriți), o să trecem efectiv la treaba, cum s-ar spune, ne bagăm mâinile în aluat!
Eu întotdeanu mă pun în locul cuiva, într-o situaţie anumită. Îmi închipui tot felul de scenarii: “Ce-aş face dacă … “. Următoarea poezie este despre ce nu voi reuşit niciodată să fiu:
De-aș fi …
Aş vrea să fiu un val
Ce-aduce bărci spre maluri
Când, obosiţi, vâslaşii
Nu cred în idealuri.
Un vers aş vrea să fiu
Să pot rima cu dorul
Măicuţei, ce-şi așteaptă
În prag, de ani, feciorul.
Un zâmbet vreau să fiu
S-alung tristeţi mărunte
Să mă iubească toţi
Şi toţi să mă sărute.
De-aş fi putut să zbor
Să pot schimba destine
L-aş invita să zboare
Pe Dumnezeu cu mine …
In primul rând vă zic tuturor bine aţi venit !!! Încă habar n-am la ce vă invit sau ce o să vedeţi, am zis să-mi fac şi eu un blog că cică dă bine la public. Dacă e să vorbim serios, am tot primit “ameninţări” de genu: “Eu zic să publici undeva rimele tale … “. Deci, după cum v-aţi dat bine seama (se vede şi din adresa), blogul va fi cu şi despre poezie. Şi nu pentru a-mi etala talentul meu neînsemnat în a lega câteva cuvinte ca să iasă o rimuţă. Deci, să fie clar de la bun început – nu percep asta ca “ce jmecher băiat are mămica”. Fiecare vizitator este în drept (rugat chiar) să contribuie, să critice, să râdă, să plângă (numai dacă e cazul), să facă ce vrea – democraţie fraţilor !!!
Acum ar trebui să vin cu o întreagă enciclopedie de definiţii proprii a componentelor universului liric, de genul: “Poezia e tomografia existenţială”, “Rima e ca şi căderea picăturilor de ploaie – când mai deasă sau mai rară, când haotică sau clară” … Nu o să fac chestia asta ! Nu mă dau eu rotund şi vajnic !!! Sunt destui care au descris tot procesul de concepere a unei poezii de la A la Z şi prin aceasta îmi arăt recunoştinţa şi respectul faţă de creaţia lor.
Dar ajunge cu vorbele şi să trecem la ceva mai consistent. Şi cum e duminică şi lenea-i mare, o să postez ultima mea poezioara (principiul LIFO):
Sunt oricine
Sunt spectatorul care nu are voie să bată din palme.
Sunt zăpada cea mai apropiată de soare, dar care nu se topeşte niciodată.
Sunt apa care ia forma pământului.
Sunt gândul care ajunge primul dar aşteaptă la uşă.
Sunt gazda care îşi ascultă colindul.
Sunt vulturul de pe vârful firului de iarbă.
Sunt poezia fără vocale cântată atât de frumos.
Sunt oricine, chiar dacă oricine înseamnă doar eu.
... în versuri ... 