S-a îndrăgostit pădurea,
Crengile îşi răsfirară,
Un păiengeniş de frunze
Şi-a ţesut din primăvară.
S-a făcut atât de deasă,
Că furtuna agitată
Liniştită se aşează,
Ca o lebădă pe apă.
Un spectacol al culorii,
Un mister neînţeles:
Cine i-a pictat pe frunte
Cerului pistruii verzi ?!
E de vină tot pădurea
Ce sărută noaptea cerul,
El, albastru o cuprinde
Verde despletindu-i părul …
Iar ceasul bate ora,
Un ceas cu ace strâmbe.
Sau poate-s două gene
În ochii mei de-o vreme ?
Le şterg cu podul palmei,
Dar le-am strâmbat mai tare
Şi am săpat şi-o rană
În ora ce mă doare.
Grăbit, am stins lumina,
Să nu-l mai văd şi, poate,
Fără lumină, ceasul
Nu va mai şti a bate.
Dar, văd că iar apar
În întuneric pete;
Sunt acele albite
În ceasul pe perete.
Marea s-a-necat în tine,
Cerul l-ai păşit subţire,
Ai cuprins stelele-n palmă
Şi le legeni să adoarmă.
Dreapta soarele răsare,
Stânga-l duce la culcare,
Vântul, sforăind, adoarme
Învelit în podul palmei.
Între degete, de-un nor,
Pregătindu-se de somn,
Visele-şi agaţă Ene,
Ghemuindu-se sub gene.
Şi sfidând tot înţelesul,
Strângi în palme universul,
Şi cu el uşor cobori
Şi în palma mea adormi !
Aş vrea să fiu un val
Ce-aduce bărci spre maluri
Când, obosiţi, vâslaşii
Nu cred în idealuri.
Un vers aş vrea să fiu
Să pot rima cu dorul
Măicuţei, ce-şi așteaptă
În prag, de ani, feciorul.
Un zâmbet vreau să fiu
S-alung tristeţi mărunte
Să mă iubească toţi
Şi toţi să mă sărute.
De-aş fi putut să zbor
Să pot schimba destine
L-aş invita să zboare
Pe Dumnezeu cu mine …
Sunt spectatorul care nu are voie să bată din palme.
Sunt zăpada cea mai apropiată de soare, dar care nu se topeşte niciodată.
Sunt apa care ia forma pământului.
Sunt gândul care ajunge primul dar aşteaptă la uşă.
Sunt gazda care îşi ascultă colindul.
Sunt vulturul de pe vârful firului de iarbă.
Sunt poezia fără vocale cântată atât de frumos.
Sunt oricine, chiar dacă oricine înseamnă doar eu.
