… în versuri …

Deși ne cunoșteam de câteva zile (ne văzusem doar o singură dată acum o săptămână),  m-a invitat să mergem la munte împreună:
– Unde mergem?
– Surpriză, a zâmbit ușor în telefon și a închis.
A zis doar să vin la ea și că de restul să nu-mi fac griji. Vere, când o femeie îți spune să nu-ți faci griji, e de rău, e de intervenții NATO într-o țară crescătoare de vite atomice.
Era programată ieșirea pentru săptămâna viitoare, când aveam concediu prelungit, prelungit cu 1 decembrie.
În cele aproape 2 săptămâni pe care le aveam la dispoziție, am început prin alergări ușoare dimineața și seara câte 10 km, niște flotări până leșinam de la insuficiență de oxigen și abdomene până nu puteam nici să ridic privirea.
Să-l vezi pe Robocop cum bate la ușa fetei, echipat până în dinți și cu sandwichuri pregătite cât pentru 2 echipe de fotbal.
– Intră, e deschis.
Intru un pic jenat, mai mult de la febra musculară de pe interiorul coapselor. Am făcut și geno ultimele 3 zile pentru reliefare. Mamă, ce prost!
– Păi, tu ce faci? Ești în pat încă? Nu mai mergem?
– Ai busolă?
– Logic. La ce-ți trebuie?
– Arată-mi unde-i nordul.
Și-a întins picioarele în direcția Nord, le-a dezvelit și mi-a zis închizând ochii:
– Escaladează-mi, te rog, vârful degetelor.
Mamă, da’ prost mai sunt!