… în versuri …

Eu?
Ce-aş putea să-ţi spun,
Sunt chior
De-atâta umezeală-n dor.
Nici să mă laud, nici să gem,
E totul ghem,
Un nod de papură uscată!
Oare-i căldura vinovată
Ce n-am aflat-o niciodată?

Mă ierţi te rog, ştiu, e păcat,
Nu că m-aş face vinovat,
Atâţea fulgi mă lasă mut,
Iubito, nu ţi-am scris demult!

În felul meu nebun
Sunt scurt;
Aşa sunt eu, mai deşternut …
Dar, nu, nu, nu te teme,
În faţă scuze nu-mi aşterne
Să mă impiedic şi să cad
În sărutările din prag.
Nici spatele nu-mi vei vedea
Când vei pleca,
Când voi pleca!

Eu?
Ţi-aş mai spune despre mine,
Dar cine-s eu? Mai ştii tu cine?
Destule-am scuturat năluci
De fulgi.
Când nu-ţi mai scriu
Iubito, fugi!

De nepăsarea ochilor tăi reci
Ţi-a amorţit aripa.
Ai nemişcări de gene. Vrei să pleci.
Vizibile uitări în palme … Negi!
Din frică naşte frica.

Să-mi pese mie dacă mai rămâi
Cu toată-nfiorarea?
Ştii, ultimul sărut şi cel dintăi
Sunt pietre aruncate-n căpătâi …
Din mână-mi cade floarea.

Ploaia ta orbeşte-mi toarnă
În priviri un pic de toamnă
Şi-mi dezleagă mânile de cer.
Ziua ta cu-atâta vrajă,
Peste noaptea mea de strajă,
Gălbeneşte gânduri fără fier.

Apa-ţi tremură pe gene
Rătăcindu-se în vreme,
Tu de-atâta ploaie nu te miri?
Istovită, mâna strânsă
Zgârâie pământul! Însă,
Înverzeşte toamna în priviri!

Adio! Prea târziu îţi spun. Sau nu?
Palid vocea cui coboară-n vale?
Din ecouri: Eu şi Tu!

Ochii i-am uitat închişi. Să fug?
Iarăşi felul tău mă lasă moale
Şi genunchii mi se scurg.

Mi-ai lovit cu vise clipa,
Dar tresare-n aer zborul! … Oare
Ţi s-a desfăcut aripa?

Ascultă-mi inima cum bate
Între minciună şi păcate,
În ritmul fostelor priviri,
Nepăsătoare potriviri!

În pieptul mic bătaia largă
Nu mai încape-n mine, parcă,
Atât de rar o văd crescând
Printre orice, oricum, oricând!

S-a rupt din lanţul îndoielii
Să lase neclintirea pielii,
S-a scuturat de prăbuşiri
Schimbând tăcerea-n răguşiri.

Nu trece nici o clipă fără
Să-i simt cutremurul în ţărnă,
Atât de rar o văd crescând
Printre orice, oricum, oricând!

Să-ţi cânt de dragoste, încet,
Să nu trezesc, de ieri, motivul;
De scriu din nou, de mă repet,
Ascunde-mi noaptea negativul!

Să te sărut flămând şi prost
Ca pe-un hoinar o ploaie caldă.
Voi creşte-n palme adăpost
Şi-apoi îţi voi cădea sub talpă!

Oricât de des nu te-aş uita
Să fii acolo unde duc
Şi umbra, şi cărarea mea …
Regina unui cuib de cuc!

Dar când nu voi putea să vin
Sau nu voi şti a mă întoarce
De-atâta gol în părul plin …
Te rog, să nu mă laşi în pace!

Eu, cel mai vrednic de nimic,
Cel mai comod între pierzanii,
Un nenăscut ce n-a murit …
Tot mai încet îţi cânt cu anii!

Nu-mi cere să uit că sunt cel care moare
Când norul plecând lasă umbra-n cărare,
Când marea-şi aruncă izvorul în aer,
Când munţii sărută icoana lui Baer.

Nu-mi cere să las trandafirii din mână
Când spinii pătrund mai adânc în lumină,
Când doi licurici cuceresc Supernova,
Când tras prin inel e fidel Casanova.

Nu-mi cere mai mult decât văd printre iarbă
Când vinul e mut şi mâna e oarbă,
Când praful de jos curcubeul pătează,
Când pentru deşert minciuna e oază.

Să-mi iei numai ce nu pot vinde-n tăcere;
Doar gândul ce rupe şi pune bariere,
Doar fleacuri ce-n inimă cresc o avere,
Doar şoapta ce-atât de puternic te cere!

Să nu mă uiţi, atât te rog
Chiar dacă nu-ţi mai scriu deloc.
Candva din amintirea mea
Va răsări ce îţi lipsea
În loc de foc.

Eu nu mă plâng, sunt foarte bine,
Ce-am meritat îmi aparţine.
La fel de-ncet şi de stângaci
Ţi-aş spune cât de mult îmi placi
Plin de ruşine.

Aşa a fost de obicei,
Lăsam în urma mea scântei,
Credeam că poate altă dată
Vom arde îndoiala toată
În flori de tei.

Sub aripă de veche faimă
O nouă zi, altfel de teamă:
Să urc sau să cobor pe rană?
În glasul meu aceeaşi dramă
Încet mă cheamă.

Sau poate ochii din senin
Vor face rouă nu venin,
Iar genele – căzute arcuri –
Vor izvorî în mii de lacuri
Atât de lin.

Dreptatea iar mă umileşte,
Mai bine mint şi râd prosteşte!
Sub masca plină de virtuţi
Te rog atât – să nu mă uiţi
Doamne fereşte!

Căci timpul e un mort ce simte
Doar clipele ce nu-s trăite.
Ascuns de mine sub tavan,
Cu pieptul gol, eolian,
Te uit cuminte!

Aș culege toată mierea
De pe malul unei flori,
Legănând în piept părerea,
Aș cânta-o pân’ la nori.

M-aș opri din zbor pe munte
Timpul să-l privesc în ochi,
El să-mi dea în păr secunde,
Eu – clepsidrele cu gropi.

Apoi valul stâng al mării
Să-l arunc între dorinţe,
Celălalt – peste corăbii,
Să dea viaţă nefiinţei.

Dar, îmi ia din toate celea
Cercul deselor uitări …
Tu, te rog, să fii părerea
Ce mă-ntoarce din cărări!

Poate nu-s cine ești,
Și nici tu cine sunt,
E devreme să pleci,
E târziu să m-ascund.

Uit de toate când râzi
Și când taci e la fel,
Cască ochii tăi blânzi
Peste visul meu chel.