… în versuri …

Ieri
Te-am visat,
Aveai părul întins peste nori.
Nemișcat
Cerul meu e un rob prins în sfori.
Pașii mei
În direcții nocturne se duc.
Tot ce vrei,
Doar la tine în palmă să urc.
Totuși, simt
Un fior care cheamă de sus
Sau mă mint?
Prea senin este tot ce ai spus.
Rugăciuni
Înfloresc printre palme căzând,
Pe tăciuni
Fruntea mea se așterne râzând.

Azi
Pana cui
Îți va șterge cărarea de spini?
Nimănui
Nu-i vor crește din vis rădăcini.
Nu ți-am scris,
E și scrisul un biet călător.
Neatins
Mă trezisem. Nu vreau să cobor …
Două mări!
De ce oare au cerul pătat?
Sunt uitări
Și scrisori care n-au mai plecat.
Prea diurni
Vor fi alții ce-și caută ploi
Și nebuni
Ce visează doar unul din doi.

Taifun,
Cuvântul care-mi stă pe buze-acum,
Îl desenez pe unica hârtie
Vie
Ce-a mai rămas
Ne-atinsă de privirile de “bun rămas”.

Creionul meu cu inima în vârf zbătându-se,
De-atâta frică să n-o dea pe jos,
S-a prăbuşit cu ea pe albul sfânt al pânzei, liniştindu-se
Mi-a imprimat două perechi de aripi, ambele pe dos
Ca urmele de buze
Care-n loc să strige “Te iubesc”,
Şoptesc din ce în ce mai vinovate scuze
Sau orice altă neintenţie în “-esc”.

Apoi creionul gri s-a-nfipt în minte,
Mi-a aruncat prin colţuri de hârtie oseminte,
În centru un fuior de ameţite curcubeie
Şi-un lacăt care semăna cândva a cheie.

În suflet, nu! Nici să nu încerci să te strecori!
El unicul mai ştie amintiri despre culori!

Dar cât crezi că te aperi cu-o bărdiţă
Când şi aşa ai literele ferfeniţă?
Mi-am scris şi sufletul într-un final
Pe orişice prăpastie de mal.

L-aş fi vândut lui Necuratul, nu lui Dumnezeu,
De-aş fi ştiut că viaţa-mi desenează chipul tău.

M-am prins cu sufletul de mâna ei,
Ea – cea mai rară din femei.
“Promite-mi că mai vii!”
Alunecând printre stafii
Mi-a spus s-aştept.
“- Promiţi?
– Promit. Aştepţi?
– Aştept …”

Prezentul meu e-un teleferic
Ce plimbă cultul ei magnetosferic,
Preface-n aburi urma ei fierbinte
Ce-a împărţit silabe în cuvinte.

Călătorind în visul meu prin spaţii,
M-opresc să-ntreb de ea în staţii;
Planete, stele, galaxii
Au dat din umeri. Ce vrei? Sunt nişte vechi copii.
Întors în patul fără conţinut
Zâmbesc. Trecutul încă n-a trecut!

Poate când moare o stafie
Cerul pe toate le învie!
Aştept …

Suntem doi melci neîncrezuţi,
Din ce în ce tot mai tăcuţi
Ce fără grabă
Alunecă spre-acelaşi vârf de iarbă.

Cum din infinita verde mare
S-alegi, aşa, la întâmplare
Acelaşi fir?!
Nici nu mă mir
Că nu se-ndoaie
Lovit de picăturile de ploaie.

Şi dacă-atunci când te-oi atinge
Neîncrezuţi ne vom respinge
Şi vom cădea retraşi în grabă
La rădăcina firului de iarbă,
Nu am să fug,
Pe spate obosită-am să te urc
Prin ploaia vorbelor ce nu le-am spus,
Voi alerga spre vârful ierbii, sus,
Să te sărut
Mai încrezut!

Mai ţii tu minte cum ne-am întâlnit?
Eu – lacrimă pe-obrazul tău păţit,
Te-am sărutat …
(N-ai să găseşti printre statui un chip de bronz mai speriat)
Mi-ai spus să plec
Şi am plecat …

Ai vrut să cad şi am căzut,
Chiar şi atunci când nici nu mi-ai cerut.
Pe sus, apoi, (te prefăceai sau chiar) m-ai căutat …
(O dată sub picioare să te fi uitat!)
“Lasă-mă!”
Şi te-am lăsat …

“Văzut-ai tu, ziceai, să meargă împreună
O lacrimă la braţ cu o furtună?
Eu pot distruge, nu crea,
Călău înfiorat cu sabia prea grea.
Vrei fiece suflare a palidei năluci
Să te ridice-n ceruri chiar de nu vrei să urci?!
Sunt necioplitul neted alunecând prin vene,
Morarul fără vânt ce gândurile-şi cerne,
Un fulger ce nu poate fi atins …”
Şi te-am cuprins …

Mai ţii tu minte cum ne-am despărţit?
Ai vrut să vin
Şi n-am venit …

Cu glasul ud
Înjuri aiurea norii,
La geamul mut
Te plângi în şoaptă ploii
Dar, e-n zadar.

Ce să-ţi mai spun?
Un cimitir mi-e gura.
Mai am tutun
Şi îl respir cu ura.
Clar, plouă iar.

Atâta ştiu,
Era ceva cu nume.
Voi fi mai viu
Doar în cealaltă lume.
Sfânt, nu mai sânt.

Să nu te pierzi
Tot căutându-mi drumul,
N-ai să mă vezi
În ploi să dau cu pumnul
Când n-o să cânt.

Iar te plângi, iar mă strângi,
Iarăşi taci când nu taci.
Mă-nţelegi, mă dezlegi,
Mă urăşti fără măşti.
Vrei să fugi, mă alungi,
Unde cazi nu sunt azi.
Cer – venin din senin …
Ai păstrat ce-am uitat.

Dar ce contează mâna care
Cândva prin nori făcea cărare
Când astăzi tremură şi tace
Şi ploaia-n cer de cap îşi face.
Ne-am tot visat în doi pe mare
Fugind de lumea care moare,
Dar am ajuns-o noi din urmă.
Nu poţi iubi murind în turmă …

Tu eşti urma mea din străchini,
Cearcănele de sub ochi,
Eşti dulceaţa mea de cătini,
Mă împingi, mă scoţi din gropi.

Asta e, sunt prins în mreje,
Mi-a fost scris să fiu captiv,
De deochiul este lege
Pentr-un rob contemplativ.

Mă visez mergând pe valuri
Spre un răsărit virgin,
Dar m-aştepţi şi-n idealuri;
Fericire-mi eşti şi chin!

Şi de fiecare dată,
Hotărând să te supun,
Iluzoriu te dai toată …
Fericit sunt şi nebun!

Te-aș fi urmat,
Doar știi că pot,
Nu m-ar opri durerea mea de cot
De care te plângeai și tu,
Dar îți trecu.
Nu-mi mai provoci nici o schimbare,
Iar toate-atingerile tale,
Atât de mult stăruitoare,
Sunt o banală mare fără sare,
Fără furtuni și fără de nisip …
Te-aș mai minți, dar nu mai pot să mint!

Cândva
Creșteai în mine ca valurile-n vene,
Ca Duhul Sfânt în răstigniri,
Ca lăcomia deselor trăiri
Ca visul răsfățat de gene …
Nebunie, Tu,
Sfârșită prea târziu
Sau poate prea devreme …

Tu crezi că ploaia ta afectă
Întoarce primăvara mea perfectă?
Speranța ta îmi aburește gerul.
Te rog, trântește ușa, rupe-i și mânerul!

Umilă ești
Cerșind în ochii mei de lup chemare …
Ai fost răspuns,
Acum ești întrebare!