Vântul aleargă,
Aleargă vântul
Pe tot pământul.
Florile leagănă,
Leagănă florile
Cu tot avântul.
Greierii cântă,
Cântă greierii
În liniştea serii.
Desculţă prin iarbă,
Prin iarba desculţă
Mă-nchin primăverii.
Vântul aleargă,
Aleargă vântul
Pe tot pământul.
Florile leagănă,
Leagănă florile
Cu tot avântul.
Greierii cântă,
Cântă greierii
În liniştea serii.
Desculţă prin iarbă,
Prin iarba desculţă
Mă-nchin primăverii.
Iepuraşul când se culcă,
Dup-o zi de lucru lungă
Se preface într-un zmeu
Falnic strigă: “Ăsta-s eu!”
Şi se-nchipuie’mpărat
Pe-al pădurii răsuflat
Iar vieţuitoarele
Fug de-şi rup picioarele.
Vulpea şmechera, de frică,
S-a făcut cât o furnică,
Iară lupul cel viteaz
Ce mai urlă de necaz.
Chiar şi leul împărat
Blana mândră şi-a lăsat
Şi ca o pisică-n drum
Stă şi miaună acum.
A’mpăratului mărit
Slava-n lume s-a pornit
Din toate potecile
Vin pe rând soliile.
Fiecare câte-un sac
Plin cu morcovi pisălaţi
Să-i ajungă pentru supă
Până la iernat şi după.
Când se scoală dimineaţa
Iepuraşu-şi spală faţa
Cu o săritură-n tindă
Să se uite în oglindă.
În oglindă ce-a văzut?
Doi ochi mari cât un harbuz,
Două urechiuşi boţite
Şi, din doi, numai un dinte!
Cu urechile-aplecate
Iepuraşul, stând pe spate,
Auzi o gălăgie,
Oare ce putea să fie !?
Curios, fricos cum e
Îşi ciuli mustăţile,
Tremurând privi afară
Şi văzu că-i plin’ograda.
Cu legume de tot felul
Astea le-a adus căţelul:
“Să trăieşti!” îi strigă Cuţ,
Căci demult sunt cunoscuţi.
Uite asta vreau să spun
Se întâmplă şi acum
Că la ce râvneşti mai tare
Şansa împliniri-i mare … !
Mâna ta mi-adună visul
Rătăcit în tot abisul,
Înşirat în mii de părţi,
Fără margini, fără hărţi.
Te rog, fă-i din iarbă gene,
Leagănă-l dacă va geme,
Să-l cuprinzi cât rătăceşte
Şi să-l cerţi când se trezeşte.
Un mărţişor – al primăverii început,
Un mărţişor – al iernii blânde deşternut,
Un mărţişor – a sufletului albă parte,
Un mărţişor – în roşu inima iţi bate.
Nimic nu prevestea o zi atât de frumoasă.
Câţiva piţigoi făceau dezordine în oazele de zăpadă ascunse de umbra streşinei şi a Bunucului – nucul bunicului.
Tărcuş îşi bronza puricii pe toate părţile ca să-l mai lase un pic în pace.
De batrân ce este, îl trădează şi nasul şi memoria. Uită mereu unde îşi ascunde oasele, aşa că, peste câteva ere,
arheolegii o să-i descopere cimitirul preistoric din jurul cuştii și-o să ghicească oare ce nemaiauzită cometă a izbit planeta de a făcut așa prăpăd în sărmanele zburătoare.
Razele soarelui coborau încet de la hogeag către ferestre.
Un cojoc gros de lână la care nasturii nu au pupat niciodată cheotorii, a apărut de după colţul dinspre grajd:
“Inima de moldovean
E cât pumnul lui Traian,
Iară mintea, frăţioare,
De la Decebal o are …
Măi, măi!”,
se-auzea glasul bunicului de sub cuşma neagră de miel care stătea înfiptă în cap ca turnul din Pisa în pământ.
Ascundea ceva în mânecă. Când o văzuse pe bunica-mea, începu sa zâmbească fericit ca un copil după care a venit maică-sa să-l ia de la grădiniţă:
– Dragobetele sărută fetele! şi îi întinse mâneca din care se iţi un ghiocel plăpând, nedezbobocit.
– Iar n-ai astâmpăr, bre, primi cu sfială cadoul în schimbul unui sărut pe obraz, care a făcut-o să roşească şi mai tare, mai mult de la gândul că poate îi vede vreun vecin.
Şi ghioceii aceştia au început, de la an la an, să fie mai puţin albi decăt ea, dar nu şi culoarea obrajilor care nu ţine niciodată cont de anotimpul din păr.
Te rog, vino, primăvară,
Scoate-mi sufletul afară
Să alerge nebunatic
Peste trupul meu tomnatic.
Căci atât de tânăr pare,
S-ar urca pe vânt călare,
Ar lua în palmă marea,
Şi ar scurge toată sarea.
Ar lua la braţ pădurea
Colorând în verde lumea
Şi pustiul arzător
L-ar ploua cu flori şi dor.
Uite ce mai râde, Doamne,
Plictisit de-atâtea toamne,
Speriat de gândul iernii
A uitat de ceasul vremii.
De dimineaţă soarele a trezit ceasul care, somnoros, a început să mornăie supărat, căscând din ace:
“Valentiiiiin! Valentiiiiin!”
După ce s-a chinuit vreo 5 minute, apare o mână de sub plapumă care îl mângăie uşor pe creştet:
“Gata, gata. Mă trezesc”. Cealaltă mână încă servea ca pernă pentru visele ei, ale Valentinei:
“Mulţumesc iubitule, ce draguţ din partea ta. Este exact ce mi-am dorit. Şi eu care credeam că ai uitat, ca de obicei … ” – visa ea în glas.
După câteva clipe de încruntări zadarnice, memoria i-a împrospătat-o calendarul pe care era încercuită data de 14, 14 februarie:
“Ziua noastră” – pecetluită cu 3 urme de ruj proaspăt apăsate.
“O, nu! Nu şi anul ăsta. Nu, nu!!!” – retrăgându-şi mâna ca un actor care se scuză că a uitat replica.
“E duminică. Hai că flori găsesc, da’ sper să fie deschis şi la MaxiCam unde a văzut ea camera aia de fotografiat din cauza căreia am renunţat de 2 luni la berile cu colegii … “.
Nu şi-a terminat gândul că deacu era cu preţiosul aparat în mână, la care a prins şi reducere de 50 la sută: “Deja văd cum mă trezesc în fiecare dimineaţă cu bliţul în faţă: Bună dimineaţa iubi, zâmbeştee! ”
Şi-a ales din mers un buchet de lalele albe – preferatele ei.
Echipat cu tot ce trebuie ca un soldat al dragostei, zâmbitor şi mândru de sine, deschide încet uşa sperând să o găseasca tot dormind:
– Bunaaaaaa, s-a auzit un glas ascuns după uşă, care i-a sărit în spate, cuprinzându-l de gât. La mulţi ani, la mulţi ani!!! Ştiam eu că n-ai să uiţi.
– La mulţi ani! Da n-ai putut să mai dormi un pic? – dazamăgit că nu i-a ieşit surpriza.
– Crezi că eu am somn ? De pe la 4 sunt în picioare, s-a apropiat de el evitându-i privirea.
“S-a ţinut de cuvânt totuşi … ” – işi zicea ea, amintindu-şi cum cu o zi înainte îl ruga pe vânzătorul de la MaxiCam să păstreze ultimul aparat.
I-a şi dat jumătate de preţ avans şi un zâmbet năucitor ca să improvizeze o super reducere de preţuri …
Prima încercare cu motiv popular.
Hai, iu-iu şi iar iu-iu
Vino mamă să-ţi vezi puiu’,
Vino să mă iei în braţe,
Leagă-mă cu zece aţe.
Una-i dorul de pământ,
Alta-i graiul nostru sfânt.
Cu a treia strângi ogorul,
Cu a patra legi izvorul.
În a cincea vatra casei
Şi pădurile cu-a şasea.
În a şaptea pune-mi focul
Ca să-mi ardă nenorocul.
În a opta vreau pacatul
Leaga-l şi pe necuratul.
Cu a noua – fapte bune
Câte le-am facut pe lume.
Ultima-i ziua de mâine
Leag-o mamă, leag-o bine
Şi din toate fă un nod
Asta-i mamă ce te rog.
Să nu mă mai pot desface
Până aţele s-or coace
Şi-or cădea ca frunzele
Să le calce iernile.
Gândul – e ultimul care ne părăsește …
Mă dezbrac leneș de gânduri,
Le înșir ușor
Pe sfori
Din șuvițe alb-albastre,
Ce îmi lasă capul gol
Și dor …
Urmăresc cum cad pe rând,
Spintecând văzduhul,
Desenează ceva sfânt,
Dar nu văd, căci între timp,
A venit amurgul …
Îmi pun ochelari de lună
Și m-apropii cătinel;
De sus mă privește Duhul,
Să nu deranjez văzduhul
Și sfințenia din el.
Deslușesc cu greu pictura.
Parcă-i noapte, parcă-i zi.
Nu-nțeleg, cum de-ncăpură
Zile, nopți, ce mi le fură
Gândul, ce mă părăsi …
Mă îmbrac rapid în rânduri,
Înșirate-n zbor
Pe coli,
Din ce-a mai rămas din gândul,
Ce-mi ținea aprins avântul
Să nu mor …
Da, da ,da eu sunt o divă,
Da, da, da, voi fi o divă,
Mi-e sortit să fiu o divă,
Uite să luăm de-o pildă:
Pielea mi-e de catifea
Și dacă te-atingi de ea,
Păru-ndat’ ți se zburlește,
Tensiunea-n sus îți crește.
Drepte, lungi, subțiri – sunt șic,
De lăbuțe-acuma zic,
Nici nu vreau să-ți mai vorbesc
Ca să nu te-nebunesc.
Buze mari de sevă pline
Făr’ adaosuri străine.
Oac, mă-ndrăgostesc acuș
De gurița mea de pluș.
Cine va fi fericitul
Cel de Dumnezeu numitul
Care va cunoaște-odat’
Al meu dulce sărutat ?!
Și dacă-i vedea, mon cher,
Multă forfoteală-n cer,
Luna-un pic cam agitată
Stetele-i formând armată.
Și întregul univers
Pare palid, trist și șters
Neputând să îmi supună
Ochii mari, în semilună.
Divă sufletu-i era,
Divă sufletu-i era,
Da, da, da
Și Broscuță se numea …