… în versuri …

Nimic nu prevestea o zi atât de frumoasă.
Câţiva piţigoi făceau dezordine în oazele de zăpadă ascunse de umbra streşinei şi a Bunucului – nucul bunicului.
Tărcuş îşi bronza puricii pe toate părţile ca să-l mai lase un pic în pace.
De batrân ce este, îl trădează şi nasul şi memoria. Uită mereu unde îşi ascunde oasele, aşa că, peste câteva ere,
arheolegii o să-i descopere cimitirul preistoric din jurul cuştii și-o să ghicească oare ce nemaiauzită cometă a izbit planeta de a făcut așa prăpăd în sărmanele zburătoare.
Razele soarelui coborau încet de la hogeag către ferestre.
Un cojoc gros de lână la care nasturii nu au pupat niciodată cheotorii, a apărut de după colţul dinspre grajd:
“Inima de moldovean
E cât pumnul lui Traian,
Iară mintea, frăţioare,
De la Decebal o are …
Măi, măi!”,
se-auzea glasul bunicului de sub cuşma neagră de miel care stătea înfiptă în cap ca turnul din Pisa în pământ.
Ascundea ceva în mânecă. Când o văzuse pe bunica-mea, începu sa zâmbească fericit ca un copil după care a venit maică-sa să-l ia de la grădiniţă:
– Dragobetele sărută fetele! şi îi întinse mâneca din care se iţi un ghiocel plăpând, nedezbobocit.
– Iar n-ai astâmpăr, bre, primi cu sfială cadoul în schimbul unui sărut pe obraz, care a făcut-o să roşească şi mai tare, mai mult de la gândul că poate îi vede vreun vecin.
Şi ghioceii aceştia au început, de la an la an, să fie mai puţin albi decăt ea, dar nu şi culoarea obrajilor care nu ţine niciodată cont de anotimpul din păr.

De dimineaţă soarele a trezit ceasul care, somnoros, a început să mornăie supărat, căscând din ace:

“Valentiiiiin! Valentiiiiin!”
După ce s-a chinuit vreo 5 minute, apare o mână de sub plapumă care îl mângăie uşor pe creştet:
“Gata, gata. Mă trezesc”. Cealaltă mână încă servea ca pernă pentru visele ei, ale Valentinei:
“Mulţumesc iubitule, ce draguţ din partea ta. Este exact ce mi-am dorit. Şi eu care credeam că ai uitat, ca de obicei … ” – visa ea în glas.
După câteva clipe de încruntări zadarnice, memoria i-a împrospătat-o calendarul pe care era încercuită data de 14, 14 februarie:
“Ziua noastră” – pecetluită cu 3 urme de ruj proaspăt apăsate.
“O, nu! Nu şi anul ăsta. Nu, nu!!!” – retrăgându-şi mâna ca un actor care se scuză că a uitat replica.
“E duminică. Hai că flori găsesc, da’ sper să fie deschis şi la MaxiCam unde a văzut ea camera aia de fotografiat din cauza căreia am renunţat de 2 luni la berile cu colegii … “.
Nu şi-a terminat gândul că deacu era cu preţiosul aparat în mână, la care a prins şi reducere de 50 la sută: “Deja văd cum mă trezesc în fiecare dimineaţă cu bliţul în faţă: Bună dimineaţa iubi, zâmbeştee! ”
Şi-a ales din mers un buchet de lalele albe – preferatele ei.
Echipat cu tot ce trebuie ca un soldat al dragostei, zâmbitor şi mândru de sine, deschide încet uşa sperând să o găseasca tot dormind:
– Bunaaaaaa, s-a auzit un glas ascuns după uşă, care i-a sărit în spate, cuprinzându-l de gât. La mulţi ani, la mulţi ani!!! Ştiam eu că n-ai să uiţi.
– La mulţi ani! Da n-ai putut să mai dormi un pic? – dazamăgit că nu i-a ieşit surpriza.
– Crezi că eu am somn ? De pe la 4 sunt în picioare, s-a apropiat de el evitându-i privirea.
“S-a ţinut de cuvânt totuşi … ” – işi zicea ea, amintindu-şi cum cu o zi înainte îl ruga pe vânzătorul de la MaxiCam să păstreze ultimul aparat.
I-a şi dat jumătate de preţ avans şi un zâmbet năucitor ca să improvizeze o super reducere de preţuri …