… în versuri …

– Câteodată, niciodată
Stelele căzute latră,
Luna șuieră nebună
Parcă-i un strigoi, nu lună,
Greierii își schimbă sensul,
Licuricii interesul.
Ce să zic, o hărmălaie …
– Nu te cred. Mă minți, tataie!
– Nu te mint, copile. Știi
Când cei mari nu sunt copii?
Când își pierd în noapte somnul
Și nu-l mai iubesc pe Domnul …
– Mi-e cam somn …
– Dar stai să-ți spun.
Știu c-ai să mă crezi nebun,
Dar și nopțile maturii
Le lipesc de cerul gurii
Și-apoi tac pe întuneric
Negesticulând isteric.
E așa un joc “De-a morții”,
Când așteptă-n ușa sorții
Să le dea la întâmplare
Cea mai limpede cărare.
Fără trepte și noroaie,
Fără nici un pic de ploaie.
Dar și soarta-i necuratul,
Dă la unul de la altul
Și îl ia cu bombonica
Până nu-i mai dă nimica
Și-i aruncă zăhărelul …
– Drept în gura lui bunelu’ ?
– Ha, ha, ha, ești generos!
Vrei să-ți fii și de folos?
– Vreau.
– Atunci, ascultă bine,
Noaptea asta dormi cu mine,
Să-ți mai spun povești trezite
Cu frumoase înăcrite,
Cu deștepți ce spun întruna
C-au văzut și noaptea luna.
Unde prostul are parte
De-o bătaie ca la carte,
Iar legenda spune bancuri
Despre cai în loc de tancuri.
Cu regate și castele,
Care au nume de stele,
Cu artiști care-și pictează
Unul altuia o frază:
“Toate-s vechi și nouă toate,
Tu te-ntreabă și socoate”
Vai, dar somnu-n ochi te doare!
– Pot să-ți pun o întrebare?
Nu există joc “De-a viii”?
– Ăsta-l joacă doar copiii …