Să mă descrii, așa, simbolic,
Nu vreau detalii anatomice să scrii,
Un verb la viitor cu ritmul melancolic,
Dansându-mă, așa să mă descrii.
Să-mi desenezi pe buze ochii-ți umezi,
Oglinzile în care-am dispărut,
Când încercai de frunze să mă cureți
Certându-mi toamna din văratecul sărut.
Să-mi pui în loc de umeri marea,
Corăbii putrezească-n părul meu,
Prin valuri, care nu aduc schimbarea,
Plutește-mă acum, plutește-mă mereu.
În loc de sâni un joc de neatinse urme,
Un tresărit în diminețile târzii,
Fiorul care ne-a ascuns de lume,
Iubindu-mă, așa să mă descrii.
... în versuri ... 
Iertare imi cer , este primul lucru pe care vreau sa-l spun , nu a fost o farsa, ,. nu am vrut sa jignesc pe nimeni,este datoria morala de a-mi cer iertare de o infinitate de ori, raul pe care il am imi e de-ajuns!
vreau sa stiti , ca va respect muuuuuuult, dar eu sunt o proasta!
la modul cel mai sincer eu nu fac misto! si nici nu sufar de feelings of shadenfreude!
de o infinitate de ori imi cer iertare!
Stai ca am ramas un pic in urma … De ce sa-ti ceri iertare? 🙂
E o intamplare ca va citesc. Un lucru pot sa spun. Stiti sa rascoliti trairi si sa nasteti sensuri. Nu va felicit, va sustin. Literatura. Ideile. Cu gratitudine, o noua cititoare.
Mulțumesc, Clara, și bine ai venit!
….:( nu stiu ce s-a intamplat aici ,de mi-am cerut iertare, se pare ca versul tau a avut asa un efect de mi-au cazut nervii…:)
sau reintoarcerea mea in tara si la tara a avut de indurat un cosmar al mentalitatii romanesti…