… în versuri …

Pe peretele dintre iarnă și mai
E-o herghelie de cai
Verzi și albaștri, îmbrăcați la costum
Călcând poezii trăite postum.

Cândva au durut, acuma nu dor,
Poeziile dorm sub copitele lor.
Mor în tăcere, așa cum se moare,
Atunci când nimica nu te mai doare.

E liniște, nimic de distrus nicăieri,
Stelele urcă pe cerul de ieri,
Tăcerea se naște din versul frumos,
E dimineață, e seară, e totul pe dos.

Doar iarba păscută rămâne cuvânt
Pân’ soarele altor imperii de vânt
Va goni herghelii colorate de cai
Pe-un perete ce-ascunde iarna de mai.

Voi coborî din ultimul vagon,
Așa cum mai coboară oamenii din trenuri,
Cum ai lăsa în frig țigara pe balcon,
Iar ea, șerpuitoare, întreabă: “De ce tremuri?”

O gară ca oricare altă gară,
Nu întâlnești pe nimeni cunoscut,
Doar tu și alții care mai coboară,
Ce lasă-n spate goluri în golul absolut.

La casă nu e nimeni, e stația prea mică,
Se dau doar funii gratis spre fiecare nod,
Iar cel ce nu mai cade nu se mai ridică
Rugând pe cineva să-i facă la cravată nord.

Ascultă! Auzi? Aleargă pașii minimi
Înghesuindu-și graba pe o hartă,
Cum venele grăbite își varsă grija-n inimi,
Ca niște flori uscate într-o vază spartă.

Întorc privirea, (cu toții facem asta,
Atunci când nu am spus destul sau am tăcut)
Dar vântul mi-a închis nepăsător fereastra
Și ultimul vagon a dispărut.

Și ne mințeam.
Spunea “Sunt văduvă”, “Vreau să fiu și eu” îi spuneam.
Îi părea rău de ceva și zâmbea.
Mai era și-un copil undeva, care-mi spunea Tată
Și-mi arăta niște vată.
E prost ca taică-său, dar măcar știe ce vrea.
Mâncam și eu cândva vată
În lipsă de tată.
Așa e normal, să semănăm,
Copiii altora cu tații altora, femeile între ele,
“Bună” cu “La revedere”.
Avea păr pe cap și cam atât, mai puțin o suviță
De ștrengăriță.
Și-a ascuns-o după ureche
Ca pe-un suflet pereche.
Nu vreau să-i fac iluzii că aș mai lăsa-o văduvă. Tehnic nu e posibil.
A încercat să plângă. Am râs. A renunțat și mi-a zis că-s bou.
Nu e bine să te contrazici cu o femeie când ești bou.
Era de Paște. Am spart câte-un ou.
Al meu era putred, al ei încă nu.
Mi-a întins albușul pe piatră, ca o virgină,
Mi-a sărutat lipsa și a scuipat,
Și-a luat vata de mână și mi-a arătat fundul. Scuipasem și eu.
A uitat să lase florile. Așa face de fiecare dată: aceleași flori, același miros de plastic.
Când era tânără voia să se facă artistă doar pentru mine.
O aplaudam numai când pleca. Aplaudam direct din pat. Și acum bat din palme.
Oasele ciocnindu-se nu se aud de departe, așa că nu s-a mai întors.
Acum oare pe cine mai scuipă?

Ea e văduvă, eu am fost,
Ea mai trăiește, eu țin post.

– Câteodată, niciodată
Stelele căzute latră,
Luna șuieră nebună
Parcă-i un strigoi, nu lună,
Greierii își schimbă sensul,
Licuricii interesul.
Ce să zic, o hărmălaie …
– Nu te cred. Mă minți, tataie!
– Nu te mint, copile. Știi
Când cei mari nu sunt copii?
Când își pierd în noapte somnul
Și nu-l mai iubesc pe Domnul …
– Mi-e cam somn …
– Dar stai să-ți spun.
Știu c-ai să mă crezi nebun,
Dar și nopțile maturii
Le lipesc de cerul gurii
Și-apoi tac pe întuneric
Negesticulând isteric.
E așa un joc “De-a morții”,
Când așteptă-n ușa sorții
Să le dea la întâmplare
Cea mai limpede cărare.
Fără trepte și noroaie,
Fără nici un pic de ploaie.
Dar și soarta-i necuratul,
Dă la unul de la altul
Și îl ia cu bombonica
Până nu-i mai dă nimica
Și-i aruncă zăhărelul …
– Drept în gura lui bunelu’ ?
– Ha, ha, ha, ești generos!
Vrei să-ți fii și de folos?
– Vreau.
– Atunci, ascultă bine,
Noaptea asta dormi cu mine,
Să-ți mai spun povești trezite
Cu frumoase înăcrite,
Cu deștepți ce spun întruna
C-au văzut și noaptea luna.
Unde prostul are parte
De-o bătaie ca la carte,
Iar legenda spune bancuri
Despre cai în loc de tancuri.
Cu regate și castele,
Care au nume de stele,
Cu artiști care-și pictează
Unul altuia o frază:
“Toate-s vechi și nouă toate,
Tu te-ntreabă și socoate”
Vai, dar somnu-n ochi te doare!
– Pot să-ți pun o întrebare?
Nu există joc “De-a viii”?
– Ăsta-l joacă doar copiii …

O rană își linge obrajii de sare,
Pe-un umăr uscat înflorește o floare,
Doar în pustiu mai găsești marinari,
Peștele-ascunde momeala-n pescari.

E drept, e nedrept, prea comod, incomod,
Să mori peste tot, să trăiești la un loc,
E-atât de nebun și atât de amar,
E atâta sărut și niciun altar.

O mână de frunză întinsă spre toamnă,
Mai caută-n țărnă genunchii o mamă,
Vorbește-n pahare băute demult
O sticlă cu urme de palme pe nud.

E valsul de seară, e ultimul vals,
Și numai tăcerea dansează în glas.
Cu pasul de ceară, cu aripi de foc,
Va curge cărărea în stare de șoc.

Ești singur, plutești, nu ți-e frică de ani,
Pe-un vas ruginit fără de șobolani.
Ce mică e lumea în ochii tăi mari!
E atâta pustiu și nu-s marinari …

Se apropie sărbătorile de iarnă și iar ni se pregătește, pe întuneric, aprinderea luminițelor.
Zile cu lichidare de stoc la dorințe, când fiecare dorință ți se împlinește de două ori.
Stai cu speranța căscată cât o dezamăgire și aștepți …
“Vreau jumătate din jumătatea mea”, mi-am zis gânditor
dând , cu ochii deschiși, într-un stâlp închis la culoare.
Fac asta în fiecare an – trăiesc pe jumătate, mor pe jumătate, dau cu capul în stâlp pe jumătate.
Sper că la anul o să ”cer jumătate” pentru cineva, poate acel cineva o să ”jumătate pământ” pentru mine.
Așa, de Zilele cerșitului pe jumătate.

Scuturată noapte,
Fără stele coapte.
Palma cui nu simte
Aburi din morminte?

Tâmpla mea e moale,
Scândura-n petale.
Floarea cui fierbinte
Rădăcina minte?

Mi-aș da singurătatea pe liniște,
Dar nu e nimeni atât de liniștit.
Mi-aș da singurătatea așa, pur și simplu,
Dar cine-i mai liniștit decât timpul?

Am lăsat-o să stea între sfârșitul de “ieri” și-nceput de “acum”,
Întoarsă la capăt de drum,
Dar orice răspuns ce nu-l vezi printre cărți
E singularul cuvântului “părți” …

Aș da-o și-n chirie
Pentru ani o mie
Sau poate mai mult,
Dar în singurătatea cui să mă mut?

”Știi să numeri?
De ce dai din umeri?
Nu-mi spune că iar încerci să zbori?
M-ai făcut să râd de-atâtea ori.
Încetează.
Aprinde-ți privirea. Stai jos și fumează.
Ochii nu ți-i ridică
Nici fumul de arsă aripă?
Nu înțeleg, de ce, atunci,
În goluri întruna te-arunci?
Toată viața o are-ngrădită cu cretă
Și nici nu regretă.
Te-aș pune-n abecedar, nu alta,
Litera B: ”Bățul și Balta”
Mai știi de câte ori ai căzut?
Sau poate tu zbori într-un fel nevăzut?
Nici să vorbești, nici să numeri.
De ce dai din umeri?”

”De m-aș fi putut desprinde
De pământ nu doar în minte,
Ar fi unicul meu zbor
Deasupra mea, deasupra tuturor.
Să las rădăcinile în cretă
Și pe cel ce nu regretă.
Pasul meu numai pământ
Poa’ să meargă și-n mormânt.
Eu vreau unicul meu zbor să-l număr,
Dar tăcerile din fiecare umăr …”