… în versuri …

Scriu și eu de dragul scrisului,
Promisiuni în sânul Paradisului.
“Către Rai” am scris pe foi
Și nu mi s-a întors niciuna înapoi,
Pe spatele scrisorilor sunt “Eu”
Să nu mă-ncurce Dumnezeu.

Știu că Le citește, sunt convins,
În fiecare zi mă simt mai neînvins,
Dintr-un oracol fără timp
Se naște-n mine un Olimp.

În ultima scrisoare am trimis
O foaie albă … Și-am fost învins!

O frică stranie mă urmărește la tot pasul,
Aud din depărtare ceasul
Și parcă-mi amorțește mâna peste foaie,
Iar pana speriată se înmoaie.

“Către mine” scriu de-atunci
Blesteme scoase din porunci,
Adresa de întoarcere e “Noi”
Și mi se-ntorc citite înapoi.
Scriu și eu de frica scrisului
Bâlbâieli pe limba preaînvinsului.

“De ce nu înfloresc și iarna florile?
Așa cum vara inundă culorile,
Vreau și pe viscol să-mi alunge-amorțirea,
Mirosindu-le lung să-mi închidă privirea …”

Și toate florile de-afară,
Din toamnă până-n primăvară,
Le tot stropea
Și urmărea
Cum se transformă toate în cristale,
Culorile fugeau încărunțite din petale.
De sus, neputincios,
Cu frigul înflorit pe os,
Plângea și soarele
Spălându-le cu raze umede picioarele …

De-atunci, sub umbra-i înghețată,
Nu înflorește nicio floare. Niciodată!

Îmi curg clapele prin vene,
Albe și negre.
Sunt un pian
Subteran.
Patru scânduri
Rezonează în gânduri,
Preludiu grăbit în tăcerea eternă,
O pană zburând infinită prin pernă.
Sunt surd, din păcate,
Te rog, să mă ierți,
Strigându-mă-n noapte
Poți să mă pierzi.
N-aud nici liniștea, nu mi-e cunoscută,
Șoptește-mi din clape dorința ta mută.

Alb ca un val etajat liniar,
Vântul mă poartă ca pe-un ziar,
Negru mă-mpiedic … Sunt prea diafan
Sunând subteran.

Nu se poate să fii singur,
Un ecou rătăcitor,
Urma pasului nesigur
De mai ai un ultim dor.

Poți să-ți faci aripi din gene
Și să zbori ca un nebun
Împăcându-ți-se-n vene
Zeus, Hades și Neptun.

Din genunchi de-ți crește iarbă
Și din aripi rădăcini,
Nu te speria, mai rabdă,
Zborul tău n-are pricini.

Să îți lași în urmă totul,
Pierde-ți ultimul atu.
Ce-ți mai trebuie norocul
Când norocul ești chiar tu?

Nu se poate să ai parte
Doar de pomi neroditori,
Chiar și litera din carte
Crește și alungă nori.

Nu-ți mai irosi lucirea
Ochilor cu nopți pustii.
Vara buzelor, privirea,
Te păstrează printre vii.

Vrei să-ți împletești din riduri
Casă și să-i pui zăvor?
Nu se poate să fii singur
Când ești parte-a unui dor!

Mari sunt micile concesii
Oferite întru totul
Celor care fac impresii
Sprijinind în coate botul.

Nu contează dacă mâine
Vei trăi mai bine, poate,
Dacă astăzi ca un câine
Execuți comenzi frapante.

Nu e greu să crești în minte
Drame cu sfârșit bizar
Și apoi ca un părinte
Să te cerți că n-ai habar.

Ești aprins și faci dreptate
Pentru ochii ce-i iubești,
Aruncând păreri ingrate
Celor ce cred în povești.

Pentru stările umbrite
De un gând mai mitocan,
Îți lipești de piept cuminte
Nicovală și ciocan.

Te visezi iar printre meșteri
Și îți faci castel din paie
Milogind o mână-n peșteri
Când te-ascunzi de-atâta ploaie!

Cui va face bine spusul
În timpanele uitate
Când nu cauți nici răspunsul
Întrebând de tot și toate?

Ești așa cum ești și punctum!
Si vis pacem, para bellum!

Știi ce?
Ia, mai lasă-mă-n pace!

Zâmbiți!
Nu știu precis
Dacă mai am ceva de zis.
Știu că vă plac
Numai atunci când tac.
M-ați învățat să mă prefac
Cu fiecare pas
Într-un copil cu nouri pe la nas,
Cu mâna goală,
Desăvârșindu-și curățenia mintală!

De sub privirea rasă
V-am pus toată lumina mea pe masă.
Întunecat
Lângă piciorul strâmb m-am așezat.
(Acel picior care călca
Nehotărâtă mâna mea!)
Mi-ați spus că nu-i de-ajuns,
Că-mi vreți comorile ce mă ridică sus,
Tăria zâmbetului când mă doare
Și greutatea golului din buzunare.
Vreți mâinile ce pot cuprinde
Mai mult decăt puteți voi vinde,
Culoarea ochiului închis
Și fanteziile din vis,
Și umbra mare-a unui gând,
Și locul meu de sub pământ …

Dădusem tot și, mulțumit,
Am vrut să râd atât de prost,
Dar m-am oprit …
Oare acum mai are rost
Să mint?

Ce minuni unicolore
Vor lăsa în urmă norii?
Niște umede impresii
Fără forme și expresii.

Focul ce-ar lăsa în urmă
Când pe gene are brumă?
Doar priviri ce vor să fiarbă
Iarna-n ochii plini de iarbă.

Dar, iubirea ce-ar lăsa
Când albești în urma sa?
Întrebări în partea stângă
Și-o cărare tot mai strâmbă …

Poezia nimănui
Va rămâne-n urma cui?

Eşti bun la dezumflat fasole,
Să-ncurci pe Ana cu Manole,
La uns pe pâine aluatul,
Să spargi seminţele lu’ altu’.

Pregnant ştergi mâneca cu nasul
Şi viceversa când e cazul.
Nici Dumnezeu nu cred că poate
Să-ţi umple gura “cu de toate”.

Şi cât de ţanţoş eşti, cu creastă,
Când ai amantă şi nevastă.
Spre cerul cu numărul nouă
Le cară alţii pe-amândouă.

Indubitabil eşti, maestre,
Cu toate visele terestre,
O mică pată de culoare
Pe hainele interioare.

Dar, nu-i nimic, mai este vreme,
Ai mai avut şi tu probleme;
Ai plâns, ai râs, ai uns un ştreang
La primul păr corect din cap …

“Sunt bun sau nu?
Ia zi, păpuşă, tu!”

Am o pană.
Dacă suflă-n ea o rană
Nu e zborul o capcană?
De se-ascunde-n călimară
N-are soarta mai amară?
De-ar fi acul mic din ceas
Uită palma din obraz?
Astăzi aur, mâine pâine –
Ai muşca-o azi sau mâine?

Nu e aripă mai rea
Care-şi leagă pene-n ea,
Dar văzut-ai tu vreuna
Care nu şi-a smuls niciuna?