… în versuri …

La un capăt de mândrie
Te arunci în armonie,
Ascunzând în valul mării
Furnicuţele spinării.

Sforăind, mustaţa rară,
Îndoită subţioară,
Nu întreabă, nu răsună
Despicând limba comună.

Ca pescarul în năvoade,
Talpa eşafodul roade,
Nici nu vezi când îţi citeşte
Rezultatele lu’ Peşte.

Te trezeşti de la călduri,
Intră aeru-n suduri,
Şi, minţind încheietura,
Verşi pe strune toată ura.

La biserică, în spate,
Vinzi sub mânecă păcate,
În a şaptea zi mirat
Că nu eşti deconspirat.

Fugi ca musca după cal,
Ca furtuna după mal,
Îţi sărută toţi mânuţa
După ce imiţi maimuţa.

Vai de mine, şi ajungi
Să nu te mai vezi din dungi;
Încurcat în acuarele
Rogi trecutul să te spele.

Mai roşeşti când iţi arată
Viitorul palma toată,
Încrezut în altă clipă
Scârţâi uşa, tragi o pipă.

Mare şi rotund, cu pene,
Te săruţi uşor pe gene,
Te semnezi “prezent” pe fişă
Şi adormi fără de grijă!

Eşti compus din mii de vise,
Albe pagini, ciorne scrise.
Lung e podul sub copită,
Zgârâi brânza necioplită.

Fără semne întrebarea:
“Tragi în tine rasuflarea?
Mielu’ gâdilat pe burtă
După Înviere zburdă?”

În curentul fără viză
Lenea îţi mai bagă-o priză.
Suflă-n borşul lumii buza
Să nu te mai frigă scuza.

Mândru, şchiopătând, din cană
Bei trofeul pus în rană.
Te mai plângi pe nemurire,
Nu dai mucii pe albire!

Cu trei capete izvorul,
Nu-ţi mai satură ulciorul.
Grea săgeata, strâmb şi arcul,
Nu te mai ascultă sfatul.

Stă în inimă pătată
Spuma laptelui uscată.
Ochii în nepotrivire
Sprijină o amintire …

“Du-te, nu mai sta!”, iţi spune
Din pământ o rugăciune!

Nemuritor vreau să fiu într-o zi
Să pot să ajung pân’ la capăt de Mi;
Acolo nebun nu te simți când iubești,
Iar tot ce rănești îți zâmbește pe veci!

Și drumul te coase din est spre apus,
Adună-ți bretonul să nu vezi în sus.
De unde-s acești marinari fără val
Cu șaua pe cap, cu zâmbet de cal?

Dar, ce mai contează un metru în plus
Deja s-a făcut ce-ai avut tu de spus;
Doi metri de vorbe cu frică și griji,
Vitejii aleargă-nainte pe bici.

Morișca ce suflă în steaguri s-a stins
În foaia de cupru purtată de vis …
Cu ochii închiși, pe margini de zbor,
Spre capăt de Mi, spre nemuritor!

Te simţi într-un fel foarte straniu
Când mintea îţi râde în craniu,
Iar pana-n cârceie de scris
Te face să plângi mai precis!

Cu mâna pe gură de clopot
Astupi al păcatelor hohot!
Te minţi că nu ai nici un fix
Pe scara din gol cu sufix.

Cum naiba să nu îţi mai vină
Din baltă miros de surdină
Când mușcă norii catargul,
Barca-i mai mare ca largul?

Ori ochiul nu-ţi vede din groapă,
Și cauţi motivul în faptă?
Te minţi că-ai rămas cu un “X”
Pe scara din gol cu sufix!

Ce căutăm şi ce găsim?
Întinerim – îmbătrânim,
Încape totul în secundă
Cu ochii deşi, privirea scundă.

Atingem orizonturi mari,
Din ce în ce mai mulţi zidari
Ridică-n lună mari castele;
Uşor se schimbă “Ea” în “Ele”.

Copii frumoşi în balansoar,
Nebuni tăcuţi pe trotuar,
Audieri între lăcaşe
Şi cele patru puncte laşe.

Nu mai privi spre emisfere,
Atârnă-ţi vorbele-n cuiere;
Doar mugurii din geam măsoară
Cât de târziu e primăvară!

Ai ajuns precum un peşte
Pe uscat când marea creşte
Şi cu cât îi simţi căldura
Tot mai rece-ţi este gura.

Semeni cu un orb ce crede
În lumină şi nu vede
Lumea cum în brânci aleargă
După cei ce pot să meargă.

Câteodată eşti bezmetic,
Urli şi surzeşti poetic;
Bat din palme cerşetorii
Când dezacordezi uşorii.

Şi te crezi atât de mare,
Dai cu capul în hotare.
Doar cucuiul mai răzbate
Dacă mintea n-are acte!

De unde-i vremea asta
Ce larg întinde brațul
Întinerind năpasta,
Trezind la viață lațul?

Și-a prins în pași duminici
Calcând atent pe hore,
La gât atârnă mimici
Din frunze incolore.

Nu înțeleg de plânge
Sau râde răgușită
În noapte când o strânge
O zi mai fericită!

Prin codru să asculte
Un ciripit de cioară
Când pe cărări de munte
Nici piatra nu coboară!

O fi cumva uitată
De prințul din poveste
Și-acum nemăritată
De viață ne păzește?!

Nu cred că n-are suflet
Și nici că n-are mamă.
Poate de-atâta umblet
Îi râde-n tălpi o rană?

Azi, la sfat c-un avocat,
Am pus la cale multe;
Să nu mai fac din cap proțap
Și să mă-nvețe cum să scap
De grijile mărunte!

De mila zilelor de ieri
Gândind la cea de mâine
Ascuns, de azi, păcatul chel
Pe care îl mai dau cu gel,
Pe mâna lui rămâne!

Să-i facă felul cum o vrea,
Să-l ducă la biserici,
În adormiri de maici să stea,
Să-i spele gândul de vopsea
Și licurici bezmetici!

Pe mâncărimea din priviri
Să-i pună o batistă,
Pe limbă,’n palme, din senin
Să-i împrumute-un semn divin
Și-o inimă-autistă!

Pentru favoare-i dau în schimb
Nesiguranța blândă
Și-un zâmbet neclintit de când,
Un avocat mi-a spus căzând
Din cioburi de oglindă!