… în versuri …

E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am,
Iar tu nu-l primești fericită și spui
“Îmi place, iubite, chiar dacă nu-i.”

Și-apoi ne plimbăm într-un parc născocit
În care niciunul din noi n-a venit,
Pe urmele noastre nici fulgii nu cad,
Nici tu nu ești albă, nici eu nu sunt alb.

Noi nu ne-am visat, am uitat să dormim,
Nici nu ne-am dorit, nici nu ne dorim.
Dar ce mai contează de sunt sau exiști
Când eu nu mă mișc, tu nu te miști.

“Îmi place, iubite, mai vreau să nu vii,
Să nu fii al meu, să n-avem copii.”
E Craciunul, iubito. Ca-n fiece an,
Îți trimit un cadou pe care nu-l am.

Și dacă-ar fi să nu mai ningă,
Așa cum n-a mai nins demult,
Nici ploile nu se mai schimbă,
Ne vom preface într-un fulg.

Și vom zbura așa haotic,
Căzând pe buze și tăceri,
Topindu-ne apoteotic,
Pân’ astăzi n-o să fie ieri.

Cristalul nostru singuratic
În timp va dispărea, iar noi
Vom aștepta primăvăratic
Să-nmugurim în alte ploi.

Îmi place să șterg
Pe unde mai merg,
Șterg totul, uitări, amintiri,
Cum cade întruna toamna pe știri.
Șterg hainele pline de praf
În formă de autograf,
Șterg flori de petale
Crescute sub zale,
Albina de miere,
Sărăcia de-avere,
Ceasul de ace,
Gândul de pace.
Orice boală ce pleacă sau vine,
Îmi șterg îndreptările de la, spre tine.
Scriu și-apoi șterg, șterg și-apoi scriu,
Îmi șterg și pământul de sub sicriu.
Totul e gol înapoi și-nainte,
Sunt vidul uitat ce nu ține minte.

E ultima dată când șterg ce n-o să mai șterg,
E prima dată când zbor ce n-o să mai merg …

Ești ca o pagină din fiecare carte
Pe care le citesc neîncetat,
Un șir confuz de ne-ncepute fapte,
Cărări ce duc aiurea spre orișice păcat.

Am încercat să fac din ele o poveste
În care să apar și eu un episod,
Dar țărmul tău pe mare a fost și nu mai este,
Iar din adânc spre ceruri nu curge nici un pod.

Ajuns la poarta iernii, încerc să nu colind,
Cuvintele cântate de tu, de eu, de noi,
Dar tremură în brațe când n-am ce să cuprind,
Colindul nostru, doamnă, din pace și război.

Am devenit fără să cred smeritul depărtării,
Un pelerin cu dorul veșnic aplecat,
Ce rupe câte-o pagină din cărțile cărării
Cu ne-ncepute fapte ce nu s-au terminat …

Mi-a sărit în spate ploaia
(A sărit așa ca tine!)
Și îmi vălurește foaia:
“Iarăși eu. Ghicește cine-i?

Nu am calități solide,
Nu-s nici rea și nici cuminte,
Cad în goluri suicide,
Știu să izvorăsc din minte.”

Cu privirea grea, lichidă,
Pe a ploii urmă rece,
Cade mâna mea aridă:
“Toate trec. Și tu vei trece …”

Să-ți trimit un fior din muguri de piele
Dezvelind toate părțile mele?
Sau, poate, tăcerea clipită, atingeri stelare,
Adresa ta mică pe nicio scrisoare?
Undeva într-un colț rătăcit ”te iubesc”
Sau, poate, în colțul iubit ”rătăcesc”?
Un singur cuvânt
Pe ultimul rând?
Ba, nu. Cel mai bine-i să-ți scriu poezii
Din care să pleci, în care să vii,
Din care să pară că ești și nu ești,
Ca unui copil să-ți vorbesc în povești.
Să pun câte-un ”prea” la orice cuvânt,
Să fie ”prea” zbor, deși-i ”prea” pământ,
Să fii ”prea” acum și-n ”prea” viitor,
Privește-mă ”prea”, dacă nu-i ”prea” ușor!

Ți-am trimis un fior ”prea” necunoscut …
Am scris și mai scriu câte-un ”prea” în trecut.

Orice gând despre tine-i o ultimă vamă
Prin firul de iarbă, spre cer sau pământ.
Poți să plângi, să zâmbești, e ridicola dramă
În care se tace sub jurământ.

Când sângele tău îmi furase din aer,
Iar sfințenia ta nebunia din timbru,
De-am rămas numai inimă goală pe-un taler,
Ai sărit din balanță cerând echilibru.

Nu am suflet, nici trup,
Sunt un fel de-amețeală,
Ca o miere uscată în stup
Cu un gust ințepat de răceală.

Mie rău sau mi-e bine?
Orice gând despre tine …

Am o batistă
Ce nu există,
O port la costumul pe care nu-l port
Când am putere să nu mai pot.
Miroase-a plural,
A noi doi pe un val,
Când numai nisipul ajunge la mal.
Chiar și inima albită-mi cuprinde
Atunci când spre tine firesc se desprinde.

Odată, fără să cad, am călcat-o-n genunchi
Și mi-a zburat rădăcina spre trunchi,
Pe dos m-a întors atâta de sus
Încat n-am avut nimica de spus.
O vând și o cumpăr în fiece zi,
Câștig din răspunsul: A fi? A nu fi?

Am ascuns în ea o floare îmbrăcată-n altă floare,
O durere care, ne-ncepută, nu mai doare,
Un pământ îngropat pân’ la urmă-n pământ
Și un gând despre tine în gând.

Pot s-ascund în ea și-un munte,
Numai lacrima mea când te pierd
Și nici zâmbetul meu când te văd nu-l ascunde …

E dimineață, iarăși dimineață
Și ploaia cade șoapte lângă noi,
Nu mă trezi, mai ține-mă în viață,
Îmbracă-mă cu tine,
Vreau să rămânem goi.

Să ne dorim așa, la întâmplare,
Cu mult mai sigur ca de obicei,
Să rătăcim pe ultima cărare,
Să-ți strâng în brațe pașii,
Tu să-i culegi pe-ai mei.

Și când n-o să mai cadă ploaia șoapte,
Iar liniștea ne va trezi păgân,
Dezbracă-mă și lasă-mă pe moarte,
Cât nu e dimineață,
Vreau singur să rămân.

Când ne-aruncam fără de teamă
Din vârfuri nalte de fiori
Și geana tresărea pe geană,
Oare-am fost noi de-atâtea ori?

Când ne iubeam în toamnă primii
Cum se iubesc copacii goi,
Pluteam în apele neștirii,
Iubito, oare am fost noi?

Simțeam mirosul tău în palme
Când rătăceam pe unde-ai fost,
Furtuna mea cu valuri calme
Ce-alungă fluturi fără rost.

E prea tăcere, gândul zboară
Aleatoriu în trecut,
Când am tăcut întâia oară,
Iubito, tu de ce-ai tăcut?