Mă tem!
E calea dintre vreau și vrem,
O pasăre ce doar coboară
Ținându-și zborul subțioară.
Respingerea ce dă vibrații
Și-alungă îngerii în spații.
Momentul mut
Ce tremură și sabie, și scut,
Atunci când doar o singură privire
Dezbracă-un cerșetor în mire …
Să vreau! Să vrei! Să vrem!
Atinge-mă! Nu mă mai tem!
“Mă tem!”
A fost primul poem.
Apoi, din ce în ce mai hotărât
Ți-am tremurat “Îmi ești atât …”.
Pana voia să mă refuze,
Dar “Legământ”-ul dintre buze
A fost atât de insistent
Încât mi-a plâns pe margini “Fii atent!”.
Așa s-au scurs mai multe clipe:
“La sânul tău”, “Mai vreau”, “Pe nesfârșite”.
Când din “Făptura ta întreagă”
Am șters ce încetase să m-atragă.
Cu orice “Încăpățânare”
Ieșeai “Mai strâmbă”, “Ca oricare”.
Suspicios pe tot ce-i lângă
Am scris “Te-aștept” cu mâna stângă.
Te-am căutat într-un “Blestem!”,
Dar iarăși începusem să “Mă tem!” …
Superlativele cu tine
Le-am strâns într-un volum: “Cu cine?”!
Zâmbiți!
Nu știu precis
Dacă mai am ceva de zis.
Știu că vă plac
Numai atunci când tac.
M-ați învățat să mă prefac
Cu fiecare pas
Într-un copil cu nouri pe la nas,
Cu mâna goală,
Desăvârșindu-și curățenia mintală!
De sub privirea rasă
V-am pus toată lumina mea pe masă.
Întunecat
Lângă piciorul strâmb m-am așezat.
(Acel picior care călca
Nehotărâtă mâna mea!)
Mi-ați spus că nu-i de-ajuns,
Că-mi vreți comorile ce mă ridică sus,
Tăria zâmbetului când mă doare
Și greutatea golului din buzunare.
Vreți mâinile ce pot cuprinde
Mai mult decăt puteți voi vinde,
Culoarea ochiului închis
Și fanteziile din vis,
Și umbra mare-a unui gând,
Și locul meu de sub pământ …
Dădusem tot și, mulțumit,
Am vrut să râd atât de prost,
Dar m-am oprit …
Oare acum mai are rost
Să mint?
Ce minuni unicolore
Vor lăsa în urmă norii?
Niște umede impresii
Fără forme și expresii.
Focul ce-ar lăsa în urmă
Când pe gene are brumă?
Doar priviri ce vor să fiarbă
Iarna-n ochii plini de iarbă.
Dar, iubirea ce-ar lăsa
Când albești în urma sa?
Întrebări în partea stângă
Și-o cărare tot mai strâmbă …
Poezia nimănui
Va rămâne-n urma cui?
Ieri
Te-am visat,
Aveai părul întins peste nori.
Nemișcat
Cerul meu e un rob prins în sfori.
Pașii mei
În direcții nocturne se duc.
Tot ce vrei,
Doar la tine în palmă să urc.
Totuși, simt
Un fior care cheamă de sus
Sau mă mint?
Prea senin este tot ce ai spus.
Rugăciuni
Înfloresc printre palme căzând,
Pe tăciuni
Fruntea mea se așterne râzând.
Azi
Pana cui
Îți va șterge cărarea de spini?
Nimănui
Nu-i vor crește din vis rădăcini.
Nu ți-am scris,
E și scrisul un biet călător.
Neatins
Mă trezitsem. Nu vreau să cobor …
Două mări!
De ce oare au cerul pătat?
Sunt uitări
Și scrisori care n-au mai plecat.
Prea diurni
Vor fi alții ce-și caută ploi
Și nebuni
Ce visează doar unul din doi.
Eşti bun la dezumflat fasole,
Să-ncurci pe Ana cu Manole,
La uns pe pâine aluatul,
Să spargi seminţele lu’ altu’.
Pregnant ştergi mâneca cu nasul
Şi viceversa când e cazul.
Nici Dumnezeu nu cred că poate
Să-ţi umple gura “cu de toate”.
Şi cât de ţanţoş eşti, cu creastă,
Când ai amantă şi nevastă.
Spre cerul cu numărul nouă
Le cară alţii pe-amândouă.
Indubitabil eşti, maestre,
Cu toate visele terestre,
O mică pată de culoare
Pe hainele interioare.
Dar, nu-i nimic, mai este vreme,
Ai mai avut şi tu probleme;
Ai plâns, ai râs, ai uns un ştreang
La primul păr corect din cap …
“Sunt bun sau nu?
Ia zi, păpuşă, tu!”
Am o pană.
Dacă suflă-n ea o rană
Nu e zborul o capcană?
De se-ascunde-n călimară
N-are soarta mai amară?
De-ar fi acul mic din ceas
Uită palma din obraz?
Astăzi aur, mâine pâine –
Ai muşca-o azi sau mâine?
Nu e aripă mai rea
Care-şi leagă pene-n ea,
Dar văzut-ai tu vreuna
Care nu şi-a smuls niciuna?
Taifun,
Cuvântul care-mi stă pe buze-acum,
Îl desenez pe unica hârtie
Vie
Ce-a mai rămas
Ne-atinsă de privirile de “bun rămas”.
Creionul meu cu inima în vârf zbătându-se,
De-atâta frică să n-o dea pe jos,
S-a prăbuşit cu ea pe albul sfânt al pânzei, liniştindu-se
Mi-a imprimat două perechi de aripi, ambele pe dos
Ca urmele de buze
Care-n loc să strige “Te iubesc”,
Şoptesc din ce în ce mai vinovate scuze
Sau orice altă neintenţie în “-esc”.
Apoi creionul gri s-a-nfipt în minte,
Mi-a aruncat prin colţuri de hârtie oseminte,
În centru un fuior de ameţite curcubeie
Şi-un lacăt care semăna cândva a cheie.
În suflet, nu! Nici să nu încerci să te strecori!
El unicul mai ştie amintiri despre culori!
Dar cât crezi că te aperi cu-o bărdiţă
Când şi aşa ai literele ferfeniţă?
Mi-am scris şi sufletul într-un final
Pe orişice prăpastie de mal.
L-aş fi vândut lui Necuratul, nu lui Dumnezeu,
De-aş fi ştiut că viaţa-mi desenează chipul tău.
M-a mângâiat cu unghia pe Linia Destinului
Săpând uşor în hăul plinului,
Rupându-mi Ridul Inimii în două,
Uscându-mi Albia Gândirii …
(Tari sunt Malurile Firii
De când privirile nu plouă.)
Brusc, s-a-nfipt cu dinţii
În Muntele Minţii,
Apoi îmi sărută
Aţa Vieţii scurtă.
Copilă nebună,
Am palma pe lună!
... în versuri ... 